Teatrul e o operă de artă.

Arta dramatică este o artă de perfecţie: astfel, ea are un scop special – reprezentarea, reprezentarea frumoasă. Voi trebuie să conciliaţi acest scop cu al dramaturgului; nu trebuie niciodată să i-l subordonaţi. Numai cu această condişie puteţi  să vă împliniţi misiunea voastră artistică şi să desăvîrşiţi intenţia artei. Alegeţi piesele cu care puteţi să vă produceţi voi mai bine, şi nu staţi un moment la îndoială. Aruncaţi departe o minunată dramă pe care n-o puteţi executa convenabil măcar, şi preferaţi-i o farsă slabă de tot pe care o puteţi executa admirabil.Teatrul în care actorii joacă bine – acela este adevăratul teatru, iar nu acela în care se joacă piese bune. Frederic Lemaître şi Millo au făcut minuni, unul cu o piesă stupidă, ca Robert Macaire  ţi cestălaltă cu o puerilitate ca Lipitorile satelor...... şi vai de Shakespeare şi de Moliere căzuţi pe mîini cum ştiu eu!

Dar iată ce citesc într-o dare de seamă asupra inaugurării noului teatru naţional din Iaşi : „ Piese ca Muza de la Burdujeni, Poetul romantic, Cinel- Cinel, ne amintesc timpurile copilăriei tetrului nostru. Oricum ar fi jucate nu ne interesează”.

Dacă aş fi citit această violentă afirmare în vreo revistă de pretenţie nu mi s-ar fi părut deloc ciudată, fiindcă sînt deprins cu epidemiile estetice care bîntuie şcolile noastre literare. Însă am citit-o foiţă foarte inteligentă, care se distinge tocmai prin moderaţiune – în Era nouă din Iaşi. Am menţionat „violenţa”, fiindcă nu găsesc un epitet mai potrivit pentru o afirmare calmă pe care n-o înşeleg deloc.

Adică pentru ce o piesă care ne aduce aminte de copilăria unui teatru, ce nu prea e nici tînăr încă, nu ne-ar mai interesa, „fie căt de bine jucată? Pentru ce? Pentru că piesa ar fi prea primitivă ca factură, prea simplă ca tehnică, prea naivă ca pătrundere sufletească?  Dar piesele nu se-mpart în primitive şi moderne, simple şi complexe, naive şi rafinate: ele se-mpart pur şi simplu în piesele bune şi rele, frumoase şi urîte, inteligente şi neroade.

O pisă cît de primitivă poate fi foarte frumoasă, precum o piesă cît de modernă poate să fie, din contra, foarte proastă. Atunci cari au rămas clasici, şi vor încînta lumea totdeauna, sunt, din punctul de vedere al tehnicii şi al facturii, foarte primitivi, şi autori moderni, a căror factură a atins culmea rafinării , trec unul după altul, având fiecare o clipă de succes, şi după aceea se duc să se-nece în adăncul uitării. Ştiam mai cu seamă că o piesă de teatru, întrucît nu e urîtă, nici neroadă, n-are alti, n-are alti sorţi mai puternici de-a ne interesa desăvîrşit decît felul cum o fi jucată.

Teatrul are, ca şi muzica, mare asemănare cu arhitectura. Piesa dramaturgului şi a muzicantului sunt ca planul desinat al arhitectului: el notează pînă în cele mai mici amănunte o construcţie – o grămădire raţională de materialul . Dar pe cîtă vreme construcţia celui din urmă rămîne una, fixă şi durabilă, şi voind să se repete, va fi tot acceaşi, fiindcă materialurile ei sunt inerte – construcţiile dramaturgului şi muzicantului se fac în mişcare: începe, se petrec şi se sting în câteva momente sub atenţia noastră, şi , voind să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă materialurile lor sunt însufleţite.

Toate însă, şi planul, şi piesa, şi compoziţia, fără execuţie materială, rămîn simple deziderate. Fără-ndoială o comedie, o sonată sunt frumoase (dacă sunt) şi la citire; şi lanul unui palat poate fi frumos şi la vedere; şi cu atît sunt mai frumoase, cu cît ne putem ridica la închipuirea executării lor reală, îmbrăcăminte în formele materiale cerute.

Prin urmare, la teatru , arta execuţiunuu are o importanţă cu atît mai mare cu cît materialurile lor de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne. În arhitectură bolovani peste bolovani au să stea un anumit reazim, şi sub o anumită greutate, ce nu trebuie să le depăşească rezistenţă – echilibrul stabil. În teatru sufletele omeneşti trebuie să se mişte; puterea construcţiei rezidă într-un schilibru nestabil. Din acesta rezultă că executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape de cădere, iar o executare prea slabă poate face să se surpe cea mai frumoasă piesă. Şi pentru aceea virtuozitatea artistului dramatic a avut şi va avea totdeauna, în afară şi independent de literatura respectivă, o atît de mare importanţă.

Toate astea le ştiam şi eram sigur că le ştie şi autorul şirurilor din inteligenţa foiţă ieşană; mai ştiam asemenea că cele trei vechi piese, de cari e vorba, deşi primitive, sunt foarte bune, în orice caz mult mai bune decît multe altele noi.

Condiţia umană în teatrul absurdului/ Mircea Cristea ; Postfaţa  de Ileana Berlogea. Bucureşti 1997. 200p. ISBN 973-30-5906-4 

A efectuat: Lepădatu Maria.