Arta dramatică este o artă de perfecţie: astfel, ea are
un scop special – reprezentarea, reprezentarea frumoasă. Voi trebuie să
conciliaţi acest scop cu al dramaturgului; nu trebuie niciodată să i-l
subordonaţi. Numai cu această condişie puteţi
să vă împliniţi misiunea voastră artistică şi să desăvîrşiţi intenţia
artei. Alegeţi piesele cu care puteţi să vă produceţi voi mai bine, şi nu staţi
un moment la îndoială. Aruncaţi departe o minunată dramă pe care n-o puteţi
executa convenabil măcar, şi preferaţi-i o farsă slabă de tot pe care o puteţi
executa admirabil.Teatrul în care actorii joacă bine – acela este adevăratul
teatru, iar nu acela în care se joacă piese bune. Frederic Lemaître şi Millo au
făcut minuni, unul cu o piesă stupidă, ca Robert
Macaire ţi cestălaltă cu o
puerilitate ca Lipitorile satelor...... şi vai de Shakespeare şi
de Moliere căzuţi pe mîini cum ştiu eu!
Dar iată ce citesc într-o dare de seamă asupra
inaugurării noului teatru naţional din Iaşi : „ Piese ca Muza de la Burdujeni, Poetul romantic, Cinel- Cinel,
ne amintesc timpurile copilăriei tetrului nostru. Oricum ar fi jucate nu ne interesează”.
Dacă aş fi citit această violentă afirmare în vreo
revistă de pretenţie nu mi s-ar fi părut deloc ciudată, fiindcă sînt deprins cu
epidemiile estetice care bîntuie şcolile noastre literare. Însă am citit-o
foiţă foarte inteligentă, care se distinge tocmai prin moderaţiune – în Era nouă din Iaşi. Am menţionat
„violenţa”, fiindcă nu găsesc un epitet mai potrivit pentru o afirmare calmă pe
care n-o înşeleg deloc.
Adică pentru ce o piesă care ne aduce aminte de copilăria
unui teatru, ce nu prea e nici tînăr încă, nu ne-ar mai interesa, „fie căt de
bine jucată? Pentru ce?
Pentru că piesa ar fi prea primitivă ca factură, prea
simplă ca tehnică, prea naivă ca pătrundere sufletească? Dar piesele nu se-mpart în primitive şi
moderne, simple şi complexe, naive şi rafinate: ele se-mpart pur şi simplu în
piesele bune şi rele, frumoase şi urîte, inteligente şi neroade.
O pisă cît de primitivă poate fi foarte frumoasă, precum
o piesă cît de modernă poate să fie, din contra, foarte proastă. Atunci cari au
rămas clasici, şi vor încînta lumea totdeauna, sunt, din punctul de vedere al
tehnicii şi al facturii, foarte primitivi, şi autori moderni, a căror factură a
atins culmea rafinării , trec unul după altul, având fiecare o clipă de succes,
şi după aceea se duc să se-nece în adăncul uitării. Ştiam mai cu seamă că o
piesă de teatru, întrucît nu e urîtă, nici neroadă, n-are alti, n-are alti
sorţi mai puternici de-a ne interesa desăvîrşit decît felul cum o fi jucată.
Teatrul are, ca şi muzica, mare asemănare cu arhitectura.
Piesa dramaturgului şi a muzicantului sunt ca planul desinat al arhitectului:
el notează pînă în cele mai mici amănunte o construcţie – o grămădire raţională
de materialul . Dar pe cîtă vreme construcţia celui din urmă rămîne una, fixă
şi durabilă, şi voind să se repete, va fi tot acceaşi, fiindcă materialurile ei
sunt inerte – construcţiile dramaturgului şi muzicantului se fac în mişcare:
începe, se petrec şi se sting în câteva momente sub atenţia noastră, şi , voind
să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă materialurile lor sunt
însufleţite.
Toate însă, şi planul, şi piesa, şi compoziţia, fără
execuţie materială, rămîn simple deziderate. Fără-ndoială o comedie, o sonată
sunt frumoase (dacă sunt) şi la citire; şi lanul unui palat poate fi frumos şi
la vedere; şi cu atît sunt mai frumoase, cu cît ne putem ridica la închipuirea
executării lor reală, îmbrăcăminte în formele materiale cerute.
Prin urmare, la teatru , arta execuţiunuu are o
importanţă cu atît mai mare cu cît materialurile lor de construcţie sunt
deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne. În arhitectură bolovani
peste bolovani au să stea un anumit reazim, şi sub o anumită greutate, ce nu
trebuie să le depăşească rezistenţă – echilibrul stabil. În teatru sufletele
omeneşti trebuie să se mişte; puterea construcţiei rezidă într-un schilibru
nestabil. Din acesta rezultă că executarea bună a unei comedii slabe poate s-o
scape de cădere, iar o executare prea slabă poate face să se surpe cea mai
frumoasă piesă. Şi pentru aceea virtuozitatea artistului dramatic a avut şi va
avea totdeauna, în afară şi independent de literatura respectivă, o atît de
mare importanţă.
Toate astea le ştiam şi eram sigur că le ştie şi autorul
şirurilor din inteligenţa foiţă ieşană; mai ştiam asemenea că cele trei vechi piese,
de cari e vorba, deşi primitive, sunt foarte bune, în orice caz mult mai bune
decît multe altele noi.
Condiţia umană în teatrul absurdului/ Mircea Cristea ; Postfaţa de Ileana Berlogea. Bucureşti 1997. 200p. ISBN 973-30-5906-4
A efectuat: Lepădatu Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu