Scumpă
Moldovă! ţară de jale!
Ah!
în ce stare tu ai ajuns!
Lasă-mă
a plânge rănile tale,
Căci
până-n suflet mă simt pătruns!
Tu,
ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu,
ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum
te loveşte soarta cumplită!
Cum
te îneacă amarul greu!
Lupii,
şi corbii, şi vulpi străine
Fac
a lor hrană din corpul tău,
Şi
tu, Moldovă, plăteşti cu bine
La
toţi aceia care-ţi fac rău!
O!
cât de crunte ş-otrăvitoare
Sunt
pentru tine a lor muşcări,
Când
ei cu buze sfâşietoare
Răspund
l-ale tale dulci sărutări!
Dar
mult mai aprig trebuie să fie
Chinul
ce suferi, amarul chin,
Când
vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie
Rupându-ţi
sânul de amor plin!
Mamă
duioasă, tristă, în cădere,
Cu
agonie mâinile-ţi frângi,
Şi
nu-ţi rămâne nici o putere,
Nici
glas, la lume ca să te plângi!
Când
ridici fruntea, jos în ţărână
O
împinge, o calcă duşman picior!
Când
ridici glasul, o cruntă mână
Îi
curmă-ndată geamătu-n zbor!
Dar
cât va bate inima-n mine,
Eu
în veghere la luptă-oi sta,
Şi,
cu tărie, eu pentru tine
În
faţa lumii voi protesta!
Pentru
coroana-ţi de suverană,
Pentru-al
tău nume şi al tău drept
Eu
înfrunta-voi hidra duşmană
Ş-un
scut ţi-oi face din al meu piept!
Voi
zice ţie: Mamă-ntristată!
Prinde
la suflet învietor,
Căci
tu scăpa-vei de munci odată
Şi-i
avea parte de viitor!
Las
să te prade hoţii în taină,
Să
urle lupii în urma ta.
Lasă-i
să rupă mândra ta haină...
Haină
mai mândră tu vei purta!
În
zadar răii vor în orbire
Cereasca
lege a-mpotrivi.
Cerul
voieşte a ta mărire,
Şi
tu, Moldovă, mare vei fi!
În
zadar cearcă ei să ridice
Un
zid pe Milcov, despărţitor.
Cădea-va
zidul, şi tu, ferice,
Vei
fi unită cu a ta sor.
Căci
tot se află în Românie
Inimi
aprinse de-un sacru dor,
Ce
vor românul ca să re-nvie
Mare,
puternic, ca dorul lor!
E
scrisă-n ceruri sfânta Unire!
E
scrisă-n inimi cu foc ceresc!
O!
Românie! l-a ta mărire
Lucrează
braţul dumnezeiesc!
Voi
zice, zice până la moarte
Celor
ce-s duşmani neîmpăcaţi:
O!
voi, unelte de rele soarte
Pentru
românii ce vă sunt fraţi!
Voi,
care înşivă cu-a voastre mâine
Mormântul
ţării l-aţi pregătit,
Ş-aţi
muşcat mâna ce vă dă pâine,
Şi-aţi
rănit sânul ce v-a iubit!
Voi,
care ţării plătiţi cu ură
Când
ea vă cheamă dragii săi fii,
Uitând
Dreptate, Lege, Natură,
Uitând
că înşivă aveţi copii,
Blestemul
ţării tunând să cadă
Pe
capul vostru nelegiuit!
Blestem
şi ură! Lumea să vadă
Cât
rău în lume aţi făptuit!
Fie-vă
viaţa neagră, amară!
Copii
să n-aveţi de sărutat!
Să
n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,
Aici
să n-aveţi loc de-ngropat!
Şi
când pe calea de veşnicie
Veţi
pleca serbezi, tremurători,
Pe
fruntea voastră moartea să scrie:
Duşmani
ai ţării! Cruzi vânzători!
A efectuat: Lerădatu Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu