Arta de a admira literatura
Găsesc unii în critica lui Lucian
Raicu, între altele, şi ironie, ceea ce nu se distinge decât vag şi cu totul
întâmplător, ca în cazul lui Perpessicius. Dispoziţia lui curentă este una
"amoroasă", bazată pe o suită de solemnităţi şi însufleţiri. Altminteri,
omul, în viaţa de toate zilele, se strecoară cu o demnă sfioşenie, cu un aer
parcă îndatoritor. Dintr-o fotografie apărută, una şi aceeaşi, de două-trei ori
în revistele literare, mi-l închipuiam masiv şi voluntar. Din scris, te-ai
aştepta să vezi un ins volubil, sentimental şi ardent. Nimic din toate acestea.
O modestie graţioasă îşi ascunde în mişcări şi în privirea-i scânteind ca la
insomniaci. Nu-i greu să-ţi dai seama că autorul Reflecţiilor asupra spiritului
creator face parte dintre acei împătimiţi deopotrivă de "practica
scrisului şi experienţa lecturii". Din acest punct de vedere, sacerdoţiul
său implică multă "petrecere", tandreţe, febricitate, precum şi
celebrare a "uşurinţei" cu care intră în relaţie cu Cartea. Ultimul
capitol al volumului său despre Gogol învederează cel mai mult tendinţa de
sacralizare a Operei, ceea ce criticul numeşte Religia artei: "Această
formulă nu are numai un sens figurat"; "dacă undeva Ťmistica
dăruiriiť şi Ťmisticať pur şi simplu au un sens, îl au cu siguranţă în spaţiul
creaţiei; act de muncă realizată într-un climat asemănător celui al
Ťrugăciuniiť, al abandonului, al totalei uitări de sine, al sacrei aşteptări,
al sacrei atenţii". Asemenea fraze iluminate se găsesc cu duiumul în
cărţile lui Lucian Raicu, criticul care nu face economie nici de simţire, nici
de cuvinte. El se pronunţă neobosit despre condiţia literaturii de ficţiune şi
a criticii literare, sub forma unei acute mărturisiri, aplicaţiile fiind, în
practica sa, de ordin secundar şi mereu racordate la aceeaşi măsură confesivă,
încât nu e de mirare că de mai multe ori spiritul teoretic apare ca surplus.
Într-un loc, spre exemplu, este deplâns prejudiciul adus literaturii de către
"delirul teoretic şi abuzul interpretativ": căci acestea sunt, într-adevăr,
păgubitoare chiar şi în optica unui ilustru estetician, Tudor Vianu, aflat, e
drept, refractar pedanteriei şi într-o umoare nu tocmai fericită, dacă a putut
să ceară, pe o pagină din jurnalul său, suprimarea spiritului teoretic,
devenit, vai, "una din marile calamităţi ale lumii moderne". Criticul
"artist" n-are de ce preţui tezele generale, e dreptul lui să le
suspecteze şi să le conteste. Dar tot exclusivism se cheamă, o intoleranţă cel
puţin ciudată de la un om cu o aşa largă deschidere teoretică.
A efectuat: Lepădatu Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu