LOGICA - ȘTIINȚA GÂNDIRII

Logica este ştiinţa al cărui obiect este stabilirea condiţiilor corectitudini gândirii, a formelor şi legilor generale ale raţionării juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a relaţiilor obiective. În stabilirea acestor condiţii, logica face abstracţie de conţinutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o ştiinţă formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria. Aşa, de pildă, ea se ocupă cu noţiunea sau cu judecata în genere şi cu o anumită noţiune sau judecată determinată concret. Logica se împarte în trei ramuri mari: a) logica clasică (formal filozofică), b) logica matematică (simbolică, numită şi logistică) şi c) logica dialectică. Logica clasică şi logica matematică expun formele şi legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilităţi, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mişcării şi dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică şi logica matematică sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă faţă de caracterul absolut al mişcării şi, ca atare, prin natura ei, subordonată acesteia.

 Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XIX-lea, în funcţie de dezvoltarea puternică a matematici şi de ivirea necesităţii cercetării logice a fundamentului acesteia ca ştiinţă formală. Atât prin originea cât şi prin problematica sa, logica matematică este o ştiinţă care a apărut la hotarul dintre logică şi matematică. Logica matematică se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietăţilor lor formale şi prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic, păstrându-şi specificul său, este pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. În virtutea acestui procedeu, cercetările de ordin logic au o formalitate riguroasă, datorită căreia operaţia de deducţie îşi desăvârşeşte stringenţa. Astfel se elaborează o serie de calcule care îmbrăţişează aspecte noi, necercetate încă în domeniul logicii. Calculele cele mai însemnate şi care reprezintă totodată capitole de bază ale logici matematice sunt: a) logica propoziţiilor, b) logica predicatelor, c)logica relaţiilor. In cadrul logici matematice au apărut sau au luat o noua dezvoltare logica modală, logica polivalentă, precum şi logica inductivă, strâns legată de teoria probabilităţilor. Analiza fundamentelor logici a determinat apariţia cercetărilor de logică combinatorie. Tot atât de importante ca şi problemele stricte de calcul (probleme sintactice) sunt şi problemele interpretării acestor calcule (probleme de semantică); în această privinţă trebuie menţionată mai ales problema analizei sistemelor formale înseşi în cercetările de metalogică.

Logica combinatorie, cea mai noua parte a logici matematice, alcătuită dintr-un calcul în care există numai constante, aşa-numiţii combinatori; aceştia apar şi în rol de functori, şi în rol de argument. Logica combinatorie îşi îndreaptă, în ultima vreme, cercetările în deosebi în direcţia analizei fundamentelor logici. 

Logica constructivistă, curent în logica matematică, caracterizat prin construirea inductivă a expresilor logice. Ideea de bază a logici constructivistă constă în interdicţia de a transfera asupra mulţimilor infinite priincipiile valabile pentru multimile finite (legea dublei negaţii, principiul terţului exclus ş. a. ). Logica constructivistă se deosebeşte de logica clasică şi prin aceea că ea consideră infinitul ca fiind potenţial, în curs de construire, pe când aceasta din urmă îl percepe ca fiind actual, realizat. Pornind de la principiile logici constructiviste, se fac încercări în direcţia reconsiderării fundamentelor logicii matematice moderne şi ale matematici. Bazele logici constructiviste au fost puse în şcoala intuiţionistă. 

Logica modală, sistem logic care analizează, din punct de vedere formal, raporturile dintre necesitate, realitate, posibilitate, imposibilitate şi contingenţă. Prima elaborare a unui sistem logic al modalităţii a fost făcută de Aristotel (silogistica); o nouă dezvoltare pe linia logici modale are loc astăzi în cadrul logicii matematice (ex. sistemul trivalent şi cel tetravalent al lui J. Lukasiewicz sau sistemele axiomatice de implicaţie strictă ale lui C. I. Lewis). Până în prezent logica modală nu a fost elaborată sub toate aspectele. 

Logica polivalentă, sistem logic formal ale cărui expresii comportă, spre deosebire de logica tradiţională, care era bivalentă, mai mult decât două valori de adevăr, ea putând fi astfel trivalentă, tetravalentă sau n-valentă. Primele sisteme de logică polivalentă au fost construite de J. Lukasiewicz (1920) şi de E. Post (1921). Sistemele de logică polivalentă prezintă atât interes teoretic cât şi practic, legat de interpreterea mecanicii cuantice, de rezolvarea paradoxelor logicii matematice clasice, de teoria schemelor de relee etc. 

TAINELE VIEȚII

Regnul animalelor.

Animalia este unul dintre cele cinci regnuri în care biologii împart lumea vie. Monera cuprinde bacterii şi alege verzi-albastre; protistele includ îndeosebi organisme mari, unicelulare, precum amiba şi parameciului, care au fost mult considerate animale, dar care formează acum regn propriu; mucegaiurile, oidiumurile şi ciupercile intră în regnul Fungi; şi, aşa cum sugereazăşi numele. Plantae cuprinde plantele. Cu peste un milion din cele 1,75 milioane de specii vii de pe glob descrie în prezent, regnul Animalia este categoric cel mai cuprinzător şi mai divers. Acesta conţine toate organismele pe care majoritatea dintre noi le recunosc cu uşurinţă ca animale, precum şi unele specii al căror statut i-ar deruta pe mulţi. Majoritatea covârşitoare a animalelor este formată din nevertebrate-animale fără coloană vertebrală. Între acestea, insectele domină atât ca număr de exemplare, cât şi ca diversitatea a speciilor. Totuşi, cei mai mulţi oameni sunt familiarizaţi cu vertebratele-peşti, peşti, amfibieni, şopârle, păsări şi mamifere-grupul de care specia noastră este mai apropiată din punct de vedere al evoluţiei.

Trăsăturile definitorii

Regnul Animali se mai numeşte şi Metazoa, termen care indică structura multicelulară a tuturor membrelor săi. Ca şi la plante, ţesuturile animalelor sunt foarte din celule eucariote. La animale însă, acestea nu au pereţi celulari. În schimb, celulele animale sunt ţinute laolaltă de o matrice extracelulară care conţine colagen şi asigură un cadru, de obicei flexibil, în care sunt organizate celulele.

Altă caracteristică definitorie a tuturor animalelor e aceea că sunt heterotrofe. Spre deosebire de plante, care sunt autotrofe, animalele nu produc hrană proprie şi trebuie să consume direct sau indirect alte organisme pentru a-şi asigura nutriţia. Acest fapt a contribuit la biodiversitatea extraordinară a animalelor de ani şi la modalităţile foarte diverse de a urmări, căptura şi consuma hrana. 

Cerinţele de hrană au avut, de asemenea, un impact substanţial asupra corpului animalelor, majoritatea având un sistem digestiv centralizat.

Necesitatea de a căuta sau de a fi în apropierea surselor de hrană a determinat şi capacitatea de deplasare. Şi, deşi acest lucru nu a fost clar definit, mobilitatea deosebeşte majoritatea plantelorde majoritatea animalelor. În trecut, problemele legate de mobilitate au dat naştere la confuzii în rândul oamenilor de ştiinţă cu privire la statutul unor grupuri, îndeosebi cel al bureţilor, animalele cu cea mai lungă istorie a evoluţiei. Bureţii sunt singurele animale vii fără organizare superioară nivelului celular, veavând organe sau ţesuturi, o caracteristică singulară, care a iscat concluzie cu privire la statul lor. Celulele lor pot face însă mişcări reduse,trec printr-un stadiu larvar, find capabile să înoate liber, iar astăzise ătie sigur că bureţii sunt animale, nu plante.

Nevoia şi capacitatea de mişcare independentă au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ implicate în coordonare şi ghidarea mişcărilor. Cele mai multe au şi ţesuturi, precum muşchii, ce facilitează mişcarea.

Reproducerea sexuală este altă trăsătură comună. Aproape toate speciile de animale, într-un anumit stadiu, au descendenţi, fapt realizat prin reproducere sexuată; unele dintre ele se pot reproduce asexuat.

VIAȚA ANIMALELOR

                              Marsupiale

Denumirea şi mamifere cu pungă, marsupialele sunt virtual embrionare la naşterea şi trebuie să prindă imediat mameloanele mamei, care sunt închise de obicei într-un fel de pungă - marsupiul. Ele se agaţă ferm de un mamelon pentru câteva săptămîni sau luni ţi ies numai după ce ajung la un nivel de dezvoltare comparabilă cu cel al mamiferilor nou-născute care au fost hrînite de placentă în uter. Majoritatea marsupialelor diferă de mamiferele placentare şi sub alte aspecte, având mai multe incisivi în fiecare falcă, un deget opozabil la piciorele din spate, creierul relativ mai mic şi temperatura corpului şi metabolismului uşor mai scăzute. 

Succesul marsupialelor

Deşi unele au prolifiat în Americi, cele mai diverse marsupiale se află în Australia şi Noua Guinee, unde nu există mamifere placentare. Noua Zeelandă, Hawaii şi Marea Britanie, au fost populate cu marsupiale.

Rivalitatea familială

Opusul comun poate da naştere la peste 50 de pui o dată, însă numai cei care se agaţă la unul dintre cele 13 mameloane vor supravieţui. După ce puii se dezvoltă ceva mai mult, dar sunt încă neajutoraţi, mama îl lasă în cuib şi pleacă în căutare de hrană.

VIAȚA ANIMALELOR

Mamifere

Diversitatea uimitoare a clasei Mammalia variază de la mici şoareci de câmp, cât un degitar, până la mare balenă-albastră, care cântăreşte de 1750 ori mai mult decât un om . Flexibilitatea, adaptabilitatea şi inteligenţa mamiferilor le-au permis să ocupe toate continentele şi aproape toate habitatele, să populeze spaţii terestre, subterane, din copaci, din aer şi din ape dulci şi sărate. Deşi forma corpului diferă, mamiferile au în comun unele caracteristici unice. Trăsătura lor definitorie este osul fălcii inferioare, care se ataşează direct de craniu. Mamiferile sunt endotermice ("cu sânge cald"), îşi hrănesc puii cu lapte produs de glandele mamare şi au, de obicei, păr pe corp.

Origini şi anatomie

Mamiferile au evoluat de la un grup de reptile asemănătoare cu mamiferile care aveau o muşcătură puternică şi dinţi complecşi. Primele mamifere adevărate, cu articulaţia maximală distinctă între dentar şi craniu, au apărut acum 195 de milioane de ani. Aceste animale morganucodontide erau creaturi nocturne, cu o lungime de doar 2,5 cm, care se hrăneau cu insecte. Acum aproximativ 65 de milioane de ani, modificarea radicală a climatului global a determinat extincţia a 70% din speciilev de animale, inclusiv a dinozaurilor. Mamiferile au supravieţuit şi au început să populeze noi spaţii, eveniment reprezentînd începutul unui proces care a determinat apariţia varietăţii remarcabile de specii existente azi.

Creierul mamiferului este mare)în comparaţie cu corpul) şi este complex. Simţul mirosului este important în comunicare. Vederea în culori a apărut independent la o serie de mamifere, iar vederea binoculară permite primatelorsă estimeze distanţele. Toate mamiferile au trei oase în urechea medie, iar majoritatea au o ureche externă pentru a capta sunetul.

pielea animalelor conţine tipuri diferite de glande. La femele, glandele mamare secretă laptele cu care-şi hrănesc puii. Glandele sebacee produc un lubrifiant  uleios care le protejează blana şi o face impermiabilă. Cele sudoripare sunt importante în controlul temperaturii. Glandele odorante produc mirosuri ce transmit statului, condiţia sexuală precum sconcşii, mirosul este utilizat şi pentru apărare.

ÎNVĂŢĂMÎNTUL MUZICAL: PROBLEME ŞI SUGESTII

Învăţămîntul muzical: probleme şi sugestii.

Activitatea muzicală, ca şi alte domenii de activitate umană, presupune o pregătire profesională specială, cere trebuie să asigure atît însuşirea practică a meseriei, cît şi posibilitatea realizării întregului potenţial artistic creator al muzicianului. 
Învăţămîntul muzical prezintă un sistem ramificat şi complex cu multiple sarcini şi funcţii. Pentru a le realiza cu succes, acest sistem trebuie să fie mobil şi flexibil. El trebuie să se adapteze uşor unor anumite condiţii culturale şi sociale , să reflecte dinamica vieţii şi a artei. 

Republica Moldova a moştenit un sistem de învăţămînt muyical recunoscut drept unul din cele mai bune din lume, un sistem la baza cărui era pusă ideea corelării echilibrate între instruirea profesionostă propriu-zisă şi educaţia muzicală generală. Acest sistem a funcţionat timp de mai multe decenii, dînd rezultate impresionante atît în domeniul înterpretării, cît şi cel al creaţiei şi al ştiinţei muzicale. Însă într-un moment dat el 
s-a dovedit a fi inadecvat noii situaţii muzicale, culturale şi sociale s-a transformat într-un fel de carapace care s-a oprit din creştere, care nu se mai dezvoltă şi nu se mai adapteazăorganismului viu, aflat în perpecută mişcare al culturii muzicale.

cauzele acestiu fenomen sînt multiple, iar natura lor - foarte diversă: un anumit rol au jucat aici schimbările de diferit ordin impuse de tranziţie, dar nu în ultimul rînd şi însăşi evoluţia artei muzicale. Diversele transformării care au intervenit în cultura muzicală pe parcursul ultimului secol au generat numeroase fenomene noi, care însă în mare măsură rămîneau în afara sistemului nostru de învăţîmînt muzical.

S-ar părea că însăşi esenţa şi specificul artei sîmt străine spiritului raţionalismului şi al tehnocraţiei . Chiar mai mult,arta şi creaţi artistică întotdeauna erau văzute ca factori decisivi în procesul de umanizare a societăţii contemporane, deoarece anume valorile artistice , după cum se ştie, mai mult decît oricare altele, trezeşte şi educă conştiinţa specific umană, participă nemijlocit la modelarea şi edificarea spiritului uman. Cu toate aceste germenele nociv al tehnocraţiei a pătruns astăzi şi în artă, iar calea pătrunderii adesea a constituit-o anume învăţămîntul. Mizeria economocă , situaţia de tranziţie într-o mare măsură au forţat învăţămîntul, inclusiv cel artistic, muzicul , să se reorienteze înguste , care se reduc doar la asigurarea studenţilor cu minimul de cunoaştinţe necesare pentru activitatea lor profesionistă. Spiritul creativ, iniţiativa, cultura au devenit nişte luxuri pe care societatea nu poate să şi le permită.

Astăzi asupra noastră se revarsă un torent imens de tot felul de informaţii şi în aceste condiţii nu este suficient ca profesorul doar să expună cursul şi să verifice cunoştinţele studenţilor . 

Aşadar , caracterulstudiilor trebuie să fie nu numai informativ şi reproductiv , ci , în primul rînd, formativ. Trebuie să stimulăm şi să încurajăm cu orice preţ activitatea creativă de sine stătătoare a studenţilor, să formăm l-a ei şi să le cultivăm setea permanentă de cunoştinţe, dar mai ales - motivaţia autoinstruire şi perfecţionarea continuă. 

O problemă vitală pentru viitorul învăţămîntului muzical  este crearea unei baze tehnico-materiale adecvate timpului : cu computere, săli audio şi video, completarea fondului bibliotecilor şi fonotecilor muzicale, procurarea unor instrumente muzicale noi.

Pentru orice stat ce speră la un viitor învăţămîntului trebuie să fie prioritatea principală , deoarece anume aici se clădesc bazele acestui viitor. Învăţămîntul muzical nu este o excepţie. El reprezintă un fel de trezorerie, în care se acumulează , se păstrează şi se perpetuează cunoştinţele artei muzicale. În acelaşi timp , aici are loc producţia de noi cunoştiinţe şi valori artistice , dar mai cu seamă- de noi creatori de artă şi cultură. Pe acestă caleînvăţămîntul muzical poate şi trebuie să asigure deschiderea unor căi spre dezvoltarea ultirioară a artei muzicale, să determine evoluşia continua a acesteia. De caracterul şi de conţinutul învăţămîntului muzical, de calitatea lui în mare măsuă despre soarta şi viitorul culturii muzicale.

A efectuat:Lapădatu Maria

ISTORIA ARTEI

O artă pentru veşnicie

Egipt, Mesopotamia, Creta.

O anumită formă de artă există în fiecare colţ de lume, dar evoluţia artei, văzută ca un efort susţinut , nu începe nici în grotele din sudul Franţei, nici printre indienii din America de Nord. Nicio tradiţie directă nu leagă aceste prime începuturi de timpul nostru ; în schimb , există o tradiţie directă , transmisă de la maestrul la elev, de la elev la copist şi la public care uneşte arta timpului nostru - până la fiecare casă şi până la fiecare afiş - cu artă născută în valea Nilului în urmă cu aproximativ cinci mii de ani. Vom vedea că maeştrii din Grecia au fost influenţaţi de egiptenin şi că toţi suntem elevii grecilor. De aceea, arta Egiptului are pentru noi o importanţă esenţială .
Una dintre trăsăturile esenţialeale artei egiptene este aceea că , în toate lucrările sale - statui ,picturi sau edificii-, elementele par a fi aşezate ca şi cum s-ar spune unei legi unice. Această lege unică de care par să sculte toate creaţiile unui popor este ceea ce numim un "stil". Este greu să explici prin cuvinte ce anume formeaza un stil, dar e mai mult mai uşor să-l vezi . Principiile care guvernează ansamblul armoniei austeră. 
În cursul a peste trei mii de ani şi mai bine , arta egipteană s-s schimbat foatre puţin . Tot ce era considerat bun şi frumos pe vremea piramidelor era la fel o mie de ani mai târziu. Desigur, apăreau mode noi şi li se cereau artiştilor subiecte noi, dar modul de reprezentare a omului şi naturii rămânea în esenţă acelaşi.
Cele mai multe edificii erau făcute din cărămizi arse, pe care timpul le-a transformat în pulbere ; chiar şi în cazul sculpturilor , piatra era foarte rar folosită. Dar asta nu este suficient ca să explice faptul că puţine opere de artă au ajuns până la noi din timpurile cele mai îndepărtate ale acestei civilizatii. Motivul principal este , probabil , faptul ca popoarele din regiune nu aveau ,credinţele egiptenilor şi nu resimţeau necesitatea de a conserva corpul şi efigia sa pentru a asigura supravieţuirea sufletui. 
Mai tîrziu mormintele s-au complicat şi au devenit adevărate cronici ale campaniilor regilui. Dintre aceste cronici, cea mai bine conservată datează dintr-o perioada relativ târzie, domnia lui Aşurnasirpal al II-lea, regele Asiriei, care a trăit în secolul al IX-lea î.Hr., puţin mai tîrziu decât regele Solomon din Biblie. Ea este păstrată la British Museum şi ne prezintă toate episoadele unei companii bine conduse : ilustraţia 45 arată detaliile unui atac contra unei fortăreţe, cu maşinele de război în cţiune , apărătorii care cad şi , în vârful unui turn , o femeie care plânge yadarnic . Felul în care sunt prezentate aceste scene aminteşte de metodele egiptenilor , poate cu mai puţină ordine şi rigitate. Când le priveste , ai impresis că vezi actualităţi de acum două mii de ani , pentru că totul e foarte realist şi convingător . Dar , dacă privim mai cu atenţie , vom remarca un detaliu ciudat : există o mulţime de morţi şi răniţi în aceste bătălii pline de cruzime , dar niciunul nu e asirian. Se cunoşteau deja lăudăroşenia şi propaganda! Dar poate că trebuie să avem o părere mai buna despre aceşti asirieni. În orice caz, monumentele care glorifică seniorii răyboiului pare foarte anodin . Era de ajuns ca ai ei să apară, şi duşmanii fugeau ca potârnichile.