CĂLĂTORII PENTRU O VIAŢĂ

Top 10 cele mai lungi trasee                                                                                                  1. Munţii Wind River, Wyoming

Aceşti munţi au până la 4000 de metri, fiind situaţi la sud de Duboi, în statul Wyoming, SUA.                                                                                      

   

2. Traseul Milford, Noua Zeelandă      

Descris de iubitorii de drumeţi drept cel mai frumos din lume, acest traseu - pornind din Glade Wharf, de pe ţărmul nordic al lacului Te Anuau, spre Sandflz Point, din apropiere de golful Milford de pe coasta de vest a Insulei de Sud- se parcurge în patru zile. 

3.Traseul Concordia, Pakistan

Situat la graniţa Pakistanului cu China, Concordia este un loc îndepărtat şi izolat. 

4.Traversarea Pindului, Grecia

Munţii Pind se întind pe 290 de kilometri, din golful Corint până la graniţa cu Albania. 

5. Haute route, Corsica, Franţa

Acest traseu de 200 de kilometri traversează culmile munţilor care se întind de-a lungul insulei, din Conca, în sud-est spre Calenzana, în nord-vest. 

6. Haute Route, Franţa/Elveţia

Haute Route, din Chamonix, Franţa, până în Zermatt, Elveţia, este un treaseu solicitant, de două săptămâni, traversând unii dintre cei mai înalţi munţi din Europa, legând Mont Blanc de Mattehorn.

7.Haute Route în Pirinei, Franţa/Andorra/Spania

Pentru drumeţul mai tradiţionalist, Haute Route în Pirinei începe de pe ţărmulMediteranei şi se termină 44 de zile mai târziu, pe ţărmul Oceanului Atlantic.

8. Southern Upland Waz, Scoţia

Traseul cel mai lung din scoţia se întinde pe 340 de kilometri, de la vest la est, din satul pescăresc Portpatrick, până la falezele spectaculoase din Cockburnspath, la Marea Nordului.

9. Traseul Peninilor, Anglia/Scoţia

Peninii, un lanţ de dealuri înalte, alcătuiesc axul centrul al Angliei.

10. Traseul de pe Coasta de Sud-Vest, Anglia

Cel mai lung traseu din Marea Britanie se întinde pe 1014 kilometri, de la Minehead, în Somerset, spre vest, de-a lungul Canalului Bristol, prin nordul Devonului, ocolind Cornwall, apoi spre est de Poole Harbour, în Dorset.

Călătorii pentru o viaţă trad: smaranda Câmpeanu; Gabriel Stoian, Florentina Rahira, - Bucureşti: Litera Internaţional, 2011. - ISBN 978-606-600-278-3

Vol.3 - 2011. - ISBN 978-606-600-276-9

TIPURILE DE CLIMA

 Climatologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul climei, cu identificarea şi definirea tipurilor de climă.

Clima nu este uniformă pe suprafaţă terestră, datorită acţiunii combinate a factorilor genetici. Proprietatea elementelor climatice au un caracter zonal. În acest caz vorbim de zonalitatea climei, care este determinată de forma Pamantului, inclinarea axei şi mişcarea de revoluţie.

Factorii substratului (caracterul suprafeţei 22422r1721w terestre) şi dinamică atmosferică nuanţează şi amplifică foarte mult repartiţia strict zonală a radiaţiei solare.

Tipurile de climă (sau climatele) redau caracteristici ale temperaturii aerului, vânturilor, precipitaţiilor precum şi a altor elemente, prin ceea ce au specific in raport cu alte regiuni mai apropiate sau indepartate.

Clima unor regiuni de pe glob este descrisă prin termeni generici, stabiliţi dupa zonele unde aceste caracteritici se pot observa cel mai bine. Din acest punct putem trasa mai multe zone climaterice, care sunt aşezate sub forma unor centuri în jurul Ecuatorului, pâna la poli în fiecare dintre emisfere. Zonele climaterice respective pot fi diferenţiate după aria vânturilor dominante, după scara temperaturilor, după scara precipitaţiilor sau după raspândirea vegetaţiei şi a faunei.

Există numeroase clasificări ale zonelor climatice care împart globul în şase zone climatice principale (numite A, B, C, D, E şi H) şi apoi în subzone climatice în funcţie de temperatura medie şi de natura precipitaţiilor. Astfel:

-  zona A este zona tropicală umeda,

-  zona B este zona tropicală uscata (arida),

-  zona C este zona temperată calda,

-  zona D este zona temperată rece (boreala),

-  zona E este zona rece polară, iar

-  zona H este clima alpina.

Zona cu clima caldă este cuprinsă între  0° - 30° latitudine nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:

-  zona cu clima ecuatorială, între 0° - 5° latitudine N. şi S., caracterizată prin ploi zilnice, calme ecuatoriale şi un singur anotimp, aflată în preajma Ecuatorului este în mod egal încalzită de razele Soarelui care cad perpendicular pe suprafata solului

- zona cu clima subecuatorială, între 5° - 12° latitudine N. si S., caracterizată două anotimpuri, unul ploios - iarna si unul secetos - vara, având drept vânturi dominante alizeele iarna şi calme ecuatoriale vara

-zona cu clima tropicală umeda, musonica, prezentă de exemplu în zona Oceanului Indian, unde schimbarea anotimpurilor produce ploi torentiale şi furtuni napraznice

-zona cu clima tropicală uscată, prezentă de exemplu în desertul Sahara, unde caldura foarte mare a distrus orice forma de vegetatie, dând nastere la deserturi întinse.

Zona cu clima temperată este cuprinsă între 30° - 60° latitudine nordică şi sudica şi se împarte la rândul ei în:

-zona cu clima temperat oceanică, între 40° - 60° latitudine N. şi S., caracterizată prin patru anotimpuri blânde, multe ploi şi dominată de vânturile de vest

-zona cu climă temperat continentală, între 40° - 60° latitudine N. şi S., caracterizata prin patru anotimpuri, cu veri foarte calde si secetoase şi ierni friguroase cu multa zăpada, precum în ţara noastră

-zona subtropicală mediteraneeană, între 30° - 40° latitudine N. şi S., caracterizată prin patru anotimpuri blânde, cu veri secetoase şi calde şi ierni blânde, fără îngheţ.

Zona cu clima rece este cuprinsă între 60° - 90° latitudine nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:

-zona cu clima rece subpolară, între 60° - 66° latitudine N. şi S., caracterizată prin patru anotimpuri răcoroase, vara racoroasă, iarna cu ger mare şi ninsoare abundentă, cu teritorii ce cuprind întinse păduri de conifere, de exemplu taigaua siberiană şi cea canadiană

-zona cu clima polară, între 66° - 90° latitudine N. si S., caracterizată prin doua anotimpuri, o vara cu zile foarte lungi, friguroasă, cu temperaturi în jur de 5° C, când dezgheţul aduce explozia rapidă a unei vegetaţii mici şi o mulţime de ţânţari, iarna lungă cu ger mare şi aproape fără ninsoare. Aici la nord de padurile de conifere, dincolo de cercul polar se întinde tundra.

Pe munţii înalti, oriunde s-ar afla acestia, se succed mai multe zone climaterice odata cu cresterea altitudinii. Daca urcam pe un munte aflat în zona ecuatorială de la clima tropicala umeda caracteristică poalelor muntelui putem atinge clima de tundră la o înalţime suficient de mare, iar pe vârf ne aşteaptă imperiul gheţii veşnice. Astfel pe muntele Kilimajaro, aflat în centrul Africii în zona Ecuatoriala sunt la vârf gheturi veşnice, iar la poale se întinde savana africană cu girafe, antilope, lei si leoparzi.

A efectuat: Lepădatu Maria.

METEOROLOGIE

Introducere în Meteorologie

Meteorologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor şi a proceselor din atmosfera terestră. O altă sarcină a meteorologiei este asociată previziunii principalelor fenomene şi procese meteorologice având la bază cunoaşterea legităţii fenomenelor şi proceselor atmosferice. Starea fizică a atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc se numeşte vreme caracterizată prin valori cantitative şi calitative ale principalilor parametri : temperatura, presiunea, umiditatea, direcţia şi viteza vântului, aspectul, tipul şi înălţimea norilor, cantitatea şi felul precipitaţiilor, vizibilitatea, durata de strălucire a Soarelui etc. 

Ramurile meteorologiei şi legătura ei cu alte ştiinţe

- meteorologia generală/fizica atmosferei – cercetează, descrie şi explică din punct de vedere fizic fenomenele atmosferice;

- actinometria – studiază radiaţia solară, terestră, atmosferică şi bilanţul radiativ precum şi fenomenele de absorbţie, reflexie şi difuzie a radiaţiei ;

- meteorologia sinoptică – analizează dinamica şi termodinamica fenomenelor şi a proceselor atmosferice pe suprafeţe extinse în scopul previziunilor meteorologice;

- meteorologia dinamică – ramura care se ocupă cu studiul mişcărilor atmosferei şi transformările energetice din atmosferă;

- aerologia/fizica atmosferei libere – studiază fenomenele şi procesele din stratele mai înalte ale atmosferei cu ajutorul sondajului aerian realizat prin intermediul radiosondelor, rachetelor şi a sateliţilor meteorologici;

- climatologia – ramura care se ocupă cu studierea principalelor tipuri şi subtipuri de climă. Clima se stabileşte prin prelucrarea statistică a datelor de observaţii şi măsurători reprezentând regimul vremii stabilit pe o perioadă mai îndelungată de timp şi o suprafaţă mai extinsă.

 Relaţiile meteorologiei cu diferite activităţi umane

Condiţiile de viaţă şi activităţile economice sunt puternic influenţate de fenomenele atmosferice cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă de timp Pământul este supus unui tot mai accentuat stress demografic şi se confruntă cu o creştere a intensităţii şi frecvenţei fenomenelor de risc.

Agricultura

- planificarea producţiei;

- aclimatizarea de noi specii;

- fenomene de risc: temperaturi extreme, secete, îngheţ, lipsa stratului de zăpada;

            Transporturile

- aeriene: nebulozitatea, vizibilitatea, ceaţa, vântul, givrajul, fenomenele convective;

- maritime: ceaţă, vânt, furtuni;

- feroviare: ploi care spală ecartamentul, vânturi puternice, furtuni, viscol, temperaturi prea ridicate, depuneri solide;

- rutiere: ceaţă, polei, strat de zăpadă, precipitaţii abundente, temperaturi extreme.

Construcţii:

- durata perioadei cu îngheţ, temperaturi extreme, vânt, precipitaţii

Alte domenii: medicină (unele fenomene pot duce la creşterea incidenţei unor boli şi chiar a mortalităţii), industrie, turism (resurse bioclimatice), activităţi militare (anumite fenomene de risc îngreunează activităţile militare);

Scurt istoric al dezvoltării meteorologiei

La nivel mondial:

-  observaţii ocazionale, nesistematice asupra unor elemente meteorologice s-au efectuat încă din perioada antică (precipitaţii în India şi vânt în Grecia);

-          în sec. IV î.e.n. Hippocrat scrie prima climatologie concentrată în principal pe date de interes medical; tot în perioada respectivă Aristotel scrie prima Meteorologie;

-          perioadă fără realizări importante până în a doua parte a evului mediu;

-          meteorologia începe să se individualizeze ca ramură a fizicii în secolul al XVII-lea odată cu inventarea instrumentelor meteorologice de bază : termometrul şi barometrul; primul termometru a fost realizat de Galileo Galilei în 1597 iar în 1643 Viviani construieşte primul barometru bazându-se pe vestita experienţă a lui Toricelli;

-          sec VIII-lea apar gradaţiile pe termometre: Fahrenheit, Reaumur şi Celsius; Saussure construieşte higrometrul cu fir de păr iar Woltmann anemometrul;

-          în sec. XIX apare scara Beufort, psihrometrul, pirheliometrul, anemometrul cu cupe, metoda sondajului aerian cu baloane iar meteorologia începe să se formeze ca ştiinţă odată cu organizarea observaţiilor meteorologice regulate.

-          după primul război mondial meteorologia se dezvoltă într-un ritm accentuat contribuţii esenţiale la dezvoltarea acestei ştiinţe având Bjerknes, Pogosian, Budâko, Koppen, Berg, Alisov

În România:

-          primele observaţii meteorologice se fac la Iaşi şi Bucureşti spre sfârşitul secolului al XVIII-lea;

-          prima staţie meteorologică a fost înfiinţată în 1859 la Sulina după terminarea războiului Crimeei (1856) iar prima reţea de staţii meteorologice apare între anii 1880-1882.

-          În 1984 ia naştere Institutul Meteorologic Central iar în 1985 apare primul buletin meteorologic.

ISTORIE - PERSONLAITĂȚI

Cei mai buni comandanţi militari din istorie

1. Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul, a condus Imperiul Otoman timp de 30 de ani, fiind considerat drept cel mai renumit conducător din lumea musulmană. Principala sa realizare se leagă de cucerirea Constantinopolului, centru al creştinătăţii, în 1453. După ocuparea vechii capitale bizantine, Mahomed şi-a propus să devină conducător absolut al unui imperiu în plină expansiune, urmând astfel modelul vechiului împarat. Pentru a-şi întări influenţa în zonă, sultanul otoman a trecut la ocuparea teritoriilor vecine, aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajungând sub dominaţia Înaltei Porţi. 
2. Attila, regele hunilor. Attila a devenit rege al hunilor în 445, preluând puterea din mâinile fratelui său. A dus o politică agresivă, caracterizată prin războaie şi cuceriri, regatul său ajungând să cunoască o mare întindere teritorială. După cucerirea unor provincii din apropierea Constantinopolului, Attila porneşte o expediţie împotriva Imperiului Roman de Apus, fiind învins de generalul roman Flavius Aetius în bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Învins, regele hun nu renunţă la măreţul său plan şi după refacerea armatei pleacă spre Roma, fiind foarte aproape de a cuceri acest oraş. Numai intervenţia Papei Leon I a salvat capitala romană de asediul hunilor.
3. Ginghis Han a fost unul din cei mai mari cuceritori din toate timpurile, ocupând o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănată cu cea a lui Alexandru cel Mare. Ginghis Han a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste, spre est până la Marea Chinei, iar spre vest până la Marea Caspică. Imperiul Mongol, sub conducerea sa, cuprindea cea mai mare parte a Eurasiei şi părţi consistente din Europa de Est, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
4. Erich von Manstein, militar profesionist, a fost unul dintre cei mai proeminenţi comandanţi ai armatei germane, reuşind să se ridice până la rangul de mareşal, cu toate că nu a fost membru al partidului nazist. Von Manstein a fost cel care a elaborat planul pentru invadarea Franţei, iar din 1941 a fost trimis pe Frontul de Est. Din această postură, comandantul german a reuşit una din cele mai importante victorii moderne când, în ciuda superiorităţii materiale şi numerice sovietice, a reuşit să stopeze controfensiva Armatei Roşii şi chiar să ocupe oraşul Harkov, prin propria contraofensivă.
5. Gheorghi Jukov, comandant  militar sovietic, considerat de mulţi ca fiind unul dintre cei mai mari comandanţi ai celui de-al Doilea Război Mondial.  Preluând comanda Frontului Central în octombrie 1941, în momentul în care naziştii erau la porţile Moscovei, Jukov ia decizia de a transfera trupe din Orientul Îndepărtat spre capitala sovietică, facilitând astfel respingerea trupelor naziste şi pornirea unei contraofensive. După respingerea atacurilor asupra Stalingradului şi Leningradului, având rol central în victoria obţinută de Armata Roşie la Kursk,  comandantul sovietic va conduce ofensiva finală asupra Berlinului, fiind cel care va cuceri capitala germană în aprilie 1945.
6. Iulius Caesar a fost un lider politic şi militar roman, una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. După preluarea puterii absolute, în urma înfrângerii lui Pompei în bătălia de la Pharsalus, Caesar va juca un rol esenţial în transformarea Romei din republică în imperiu. Pe plan extern, faimosul conducător roman a izbutit cucerirea Galiei şi înfrângerea curajosului rege Vercingetorix, extinzând lumea romană până la ţărmul Oceanului Atlantic.
7. Napoleon Bonaparte, lider politic şi militar al Franţei, cunoscut mai târziu ca Napoleon I, a avut un rol deosebit de important în politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Născut în Corsica şi specializat pe profilul de ofiţer de artilerie, Napoleon se va proclama Prim-Consul, apoi Împărat al francezilor, în 1804. Sub conducerea sa, armata franceză se va confrunta cu fiecare putere majoră europeană, victoriile militare repurtate de acesta făcând din Franţa cea mai mare putere continentală. Eşecul din 1812 asupra Rusiei a reprezentat începutul declinului pentru marele comandant francez, iar înfrângerea de la Waterloo, din 1815 a pus capăt domniei lui Napoleon.
8. Hannibal, om de stat şi general cartaginez, este considerat unul dintre cei mai straluciţi comandanţi militari din istorie.  De numele său se leagă invadarea Imperiului Roman de către Cartagina, în 218 î. Hr. Traversând culmile înzăpezite ale Alpilor, el îi învinge pe romani în bătăliile de la Trebia, de la Lacul Trasimene şi de la Cannae, distrugând armatele acestora. După mai mult de zece ani, timp în care armata cartagineză s-a aflat în Peninsula Italică, Hannibal va părăsi teritoriul roman neînfrânt.
9. Cyrus al II-lea, supranumit cel Mare, întemeietor al Imperiului Ahemenid, a fost una dintre cele mai strălucite  personalităţi ale Antichităţii. Prin cucerirea noului Imperiu Babilonian, a Imperiului Mezilor şi a Lydiei, Cyrus cel Mare a devenit conducătorul unui stat întins pe trei continente. Ca urmare a organizării foarte bune si a federalizării teritoriilor, spre deosebire de multe altele, imperiul creat de Cyrus va avea o existenţă de lungă durată, chiar şi după dispariţia lui.
10. Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii mari strategi din conducători militari din istorie. Cuceririle spectaculoase făcute de tânărul rege macedonean au contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume, Alexandru devenind stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Formarea întinsului imperiu a început prin cucerirea cetăţilor din Asia Mică, a urmat celebra victorie de la Issos, apoi cucerirea Siriei şi a Egiptului, iar în cele din urmă întregul Imperiu Persan. 
    
    

Selectat de: Cristina CATEREV

ISTORIE - IMPERII

Cele mai mari imperii din istorie.

Entitãţi politice cu control absolut asupra unui vast teritoriu care cuprinde o multitudine de naţionalitãţi şi arii culturale, state monarhice cu vocaţie universalistã şi legitimare prin imitaţia împãrãţiei divine, iatã cele mai influente, longevive şi puternice imperii care au marcat istoria lumii…

Imperiul Roman

La început condusã de regi de origine divinã, apoi republicã în probabil cea mai glorioasã perioadã a sa, lumea romanã devine în cele din urmã principat sub Augustus în 27 a.Hr. În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul şi-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut loc foarte multe războaie civile, dar Diocleţian a adus un suflu nou prin faptul cã reorganizat administraţia in mai multe prefecturi şi dioceze, şi va instaura şi Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti şi 2 Cezari. Dezvoltarea spectaculoasã de la o cetate la o asemenea stãpânire este de negândit fãrã sistemul militar excelent şi administraţia extrem de bine pusã la punct. Socotind pânã la cãderea Bizanţului în 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma anticã a avut o contribuţie incontestabilã la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, rãzboiului, în lumea occidentalã de neînchipuit fãrã moştenirea sa. Influenţa se resimte puternic în contemporaneitate şi datoritã preluãrii structurilor romane de cãtre Biserica Catolicã.

Imperiul Mongol

Începuturile sunt trasate în copilãria lui Temugin (cel care va deveni Ginghis Han), care a jurat cã va aduce toatã lumea la picioarele sale. Şi aproape cã a reuşit. Prima acţiune majorã a fost unificarea triburilor mongole. Al doilea pas l-a purtat în China, iar restul e istorie. În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, şeful militar Temujin devine "mare conducător" (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, doi generali ai săi (Jebe şi Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan şi Crimeea. După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. Începând cu sec. XV apar alte puteri – Rusia şi Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reuşeşte prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea şi Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile şi armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare. Întinzându-se din Vietnam pânã în Ungaria, Imperiul Mongol este cel mai vast imperiu pe care l-a vãzut vreodatã omenirea. Dar din pãcate tocmai vastitatea, care a implicat un control dificil asupra varietãţii de culturi, i-a adus sfârşitul. Mongolii erau rãzboinici desãvârşiţi, dar aveau puţinã experienţã în administraţie, imaginea de sãlbatici brutali perpetuându-se în istorie.

Imperiul Rus

Succesor al Ţaratului rusesc şi predecesor al Uniunii Sovietice, Imperiul Ţarist a ţinut din 1721 pânã la revoluţia bolşevicã din 1917. A fost al treilea imperiu ca întindere, dupã cel Mongol şi cel Britanic. În anul 1866 se întindea între Europa de Est şi America de Nord. În Imperiul Rus trăiau mai mult de 100 de grupuri etnice, în condiţiile în care ruşii reprezentau cam 45% din populaţie. În 1914, Imperiul Rus a fost împărţit în 81 de provincii ("gubernii") şi 20 de regiuni ("oblasturi"). Hanatele Buhara, Hiva şi din 1914 şi Tuva se numărau printre statele vasale sau protectoratele ruseşti. Supuşii Imperiului Rus erau împărţiţi în clase după cum urmează: dvorianstvo (nobilimea), clericii, negustorii, cazacii şi ţăranii. Populaţia băştinaşă din Siberia şi [[Asia Centrală] erau înregistraţi într-o clasă separată, "inorodtsy" ("străinii"). După răsturnarea monarhiei din timpul Revoluţiei din Februarie din 1917, Rusia a fost proclamată republică de către Guvernul provizoriu rus.

Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanã

În timpul evului mediu era considerat superputerea epocii. La apogeul sãu, imperiul consta din Franţa de est, întreaga Germanie, Italia de nord şi pãrţi din Polonia de vest. În ciuda întinderii relativ reduse în comparaţie cu alte imperii, influenţa sa asupra istoriei Europei centrale încã se resimte şi azi. Imperiul a fost formal dizolvat pe 6 august 1806 când Francisc al II-lea abdicã în urma înfrângerii suferite în faţa lui Napoleon. Dupã colaps s-au conturat naţiunile: Elveţia, Belgia, Austria, Prusia, Liechtenstein, Confederaţia Renanã şi primul imperiu francez. Iniţiatorul imperiului a fost OTTo cel Mare, care cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder şi obţine la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană.

Imperiul Britanic

La apogeul sãu, imperiul colonial britanic cuprindea un sfert din suprafaţa totalã a Terrei şi avea sub control o populaţie de circa 500 de milioane de oameni. Drept urmare moştenirea sa în materie de reforme politice şi culturale a pecetluit soarta ţinuturilor cucerite, lucru vizibil îndeosebi în folosirea extensivã a limbii engleze, limba-standard de comunicare în ziua de azi. Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult, şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600.

Imperiul Dinastiei Han

În timpul rãzboaielor dintre formaţiunile politice chinezeşti, întreaga Chinã a fost aruncatã într-ubn rãzboi civil în contexul luptei pentru supremaţie. În cele din urmã câştigã statul Qin, care înglobeazã cele 40 de milioane de locuitori, dar acesta nu dureazã, fiind înlocuit de Han, cel care va controla China vreme de 400 de ani (206 a.Hr.-200 p.Hr.). Epoca Han este consideratã epoca de aur a istoriei chinezeşti în ceea ce priveşte progresul tehnologic, economic sau cultural. Ca şi Roma, s-a extins peste teritoriile "barbare" de la graniţe, în special spre nord-vest, unde armatele sale au pregătit terenul pentru comerţ, de-a lungul Drumului Mătăsii. a lăsat moştenire un model ideal de guvernare - o Chină unită şi o guvernare ce se putea perpetua singură -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor următoare, la fel ca şi al dinastiei (oficial comunistă, cu manifestări capitaliste în toate domeniile) aflate acum la putere în China. Tot moştenire a epocii Han sînt şi acele mecanisme etice şi spirituale ce călăuzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficială la curtea Han. Etnicii chinezi îşi mai spun încă şi astăzi Han.

Imperiul Bizatin

Imperiul Roman de Rãsãrit, moştenitorul medieval al Romei antice, gravitând în jurul capitalei Constantinopol şi al împãraţilor consideraţi continuatorii legitimi ai Imperiului Roman. Denumirea oficială este Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon. Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin. Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII.

Imperiul Persan

Înainte de romani..au fost perşii. Ei au unificat practic întregul centru Asiatic, fondând cel mai vast imperiu antic, de aproape 8 milioane de km2. Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. - 539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Califatul Omayyad

 Califatul este unul din cele patru sisteme de guvernare care au emers dupã moartea lui Mahomed. Având capitala la Damasc, califatul avea sã cuprindã mai bine de 5 milioane de km², cel mai intins stat arab din istorie. Guvernatoru Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658, şi-a extins dominaţia asupra Egiptului şi în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptatã de o minoritate (siitii), fideli memoriei si drepturilor la califat familiei Profetului. Teritorial, acest imperiu acoperea, fãrã Grecia şi Asia Micã, ţãrile unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum şi o bunã parte a jumatãţii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinţe incalculabile: pentru prima datã, aceste douã ansambluri, de la gurile Indusului pâna în Spania, sunt reunite sub aceeasi autoritate, topite în acelasi domeniu economic, destinate aceleiaşi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) şi al-Walid I (705-715), în timpul cãrora imperiul cunoaşte maxima sa extensiune - din Spania pâna în oazele din Bukhara si Samarkand.

Imperiul Otoman

Cu 29 de provincii şi numeroase state vasale, unele ulterior absorbite în imperiu şi altele deţinând o oarecare autonomie, imperiul a fost centrul interacţiunii dintre lumile esticã şi vesticã vreme de şase secole. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526).

Selectat de: Cristina CATEREV

PREZENTARE DE CARTE - POEME ÎN MIŞCARE

Cartea poeziei 2013 continuă tradiţia reînnodată acum doi ani (după o întreruperemare) de a idita anual producţia poeţilor de expresie română îm cadrul unei culegeri. Volumul, cu mulţimea de poeţi adunaţi între coperţi, seamănă cu maratoniştii, care în ciuda înghesuieleii la linia de start, îşi găsesc culoarul pe care  să ajungă la finiş.

Structura, ediţiei reprezintă o continuitate a celor două, dar în traducere unele elemente de diferenţă şi noutate, ceea ce dovedeşte că seria de cărţi e în căutare a Uniunii scriitorilor, sub egida cărei apar toate volumile.

Cartea  poeziei 2012 a dorit să legitimeze poetico-documentar un singur an , în strictă conformitate cu titlul, de accea antologatorii s-au axat pe cărţile şi ciclurile de poeme publicate pe parcursul anului trecut încheiat, scoţându-i în afară pe ceilalţi, care au avut un an poetic "secetos" , ca să utilizăm termenul lui Holderlin.

Cartea poeziei 2013. - Chişinău: Lumina, 2013 (F.E. - P. "Tipografia Centtrală"). - 2012p.

ISBN978-9975-65-347-3

CUM SE SCRIE UN CITAT

APRECIEIRI CRITICE DESPRE MIHAIL SADOVEANU

„E greu de precizat la Sadoveanu unde sfârşeşte naraţiunea şi de unde începe descripţia, între o modalitate de comunicare şi cealaltă fiind un echilibru desăvârşit. Pe cât de mare povestitor, pe atât de vibrant poet al naturii, incomparabilul artist priveşte lumea magistrală a clasicilor, când cu prospeţimea de senzaţii a romanticilor, ridicându-se de la emoţia clipei la percepţia infinitului...”

( Const. Ciopraga, Natura: prezenţă multiplă în: Mihail Sadoveanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 111).

„ Nu putem să nu amintim şi de rolul covârşitor pe care-l are natura în opera povestitorului moldovean...ca să-şi cioplească grinda, lemnarul n-o aşează deasupra capului, ci o fixează sub picioare, pe pămînt, aşa că cioplirea nu e numai rezultatul muncii lui musculare, ci al gravitaţiei universale şi al pământului întreg. La fel, rezonanţa operei povestitorului este crescută prin convergenţa întregii naturi. La niciunul dintre povestitorii noştri legătura dintre natură şi om şi condiţionarea lor reciprocă nu ajunge la o fuziune atât de intimă...Mihail Sadoveanu e poate cel mai mare poet al naturii româneşti...”

(E. Lovinescu, Mihail Sadoveanu în: Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, p. 155).

CITATE LITERARE: CRITICI DESPRE ION CREANGĂ

Nici amintirile şi cu atât mai puţin Poveştile nu sunt opere propriu-zise de prozator, valabile în neatârnare, ci în părţi narate dintr-o întocmire dramatică cu un singur actor, monologic.

Creangă este aici povestitor de basme, aici actor de compuneri ce întra în definiţia veche a nuvelei. […]

George Călinescu

Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele rezervoriu al limbii. […]

 Tudor Vianu

Deşi restrânsa, opera a  lui formează un adevarat ciclu rapsodic ţărănesc. în versiune nouă, pentru adulţi, el a ştiut să fixeze climatul de poveste populară, al cărei lexic l-a rafinat, păstrându-l aspru în sunet; a ajuns să-i rotunjească arta compunerii, mentinînd-o totuşi naivă; a dat fabulei străvechi valoare literară cultă, fără sa-i usuce fragezimile; cu virtute proprie, a sporit linia unor neinsemnate fapte şcolăreşti până la dimensiunea uriaşă a datinei, a superstiţiei şi a miturilor; a făcut , în sfârşit, opera de Homer al ţaranimii româneşti. 

Vladimir Streinu

Mentalitaea lui Creanga se intemeiază pe bun-simţ şi pe natural, […] prin acceptarea cu duioşie a oamenilor “aşa cum sunt”, deci cu inţelegere pentru slăbiciunile oamenilor. […]

Nicolae Manolescu

CELE MAI CITITE CĂRŢI DIN LUME

1. Jurnalul Anne Frank – Anne Frank – 27 de milioane de exemplare
2. De la idee la bani – Napoleon Hill – 30 milioane de exemplare
3. “Pe aripile vantului” - de Margaret Mitchell – 33 de milioane de exemplare
4.  “Twilight Saga” -  Stephenie Meyer – 43 de milioane de exemplare
5. “Codul lui Da Vinci” -  Dan Brown – 57 de milioane de exemplare
6. “Alchimistul”  - Paulo Coelho – 65 de milioane de exemplare
7.  “Stăpânul inelelor” -  JRR Tolkien – 103 de milioane de exemplare
8. “Harry Potter” -  JK Rowling – 400 de milioane de exemplare
9. “Citatele de Mao Zedong”  - Mao Zedong – 820 de milioane de exemplare
10.  Biblia – 3.9 milioane de exemplare

Selectat de: Cristina CATEREV