Războiul de 100 de ani (1337-1453)

Acest conflict între Anglia şi Franţa s-a prelungit timp de 116 ani. S-a datorat în cea mai mare parte pretenţiilor ridicate de către regii Angliei la Tronul Franţei, care au fost contestate vehement de regii franţei. Nu a fost un război continuu; în cadrul său au existat două intervale lunigi de pace şi alte câteva mai scurte . Evident că denumirea "Razboiului de 100 de ani" nu au fost folosită în acel moment, având în vedere că nimeni nu putea şti cât avea să dureze acesta; expresia a fost definită ulterior de către istorici. 

Cazele începerii acestui război:

•       Dispute teritoriale
•       Pretenții dinastice
•       Competiție economică

Dispute teritoriale

Disputele teritoriale

Disputele teritoriale vizau Aqutania (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franței și parte din regatul Franței. Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleonor de Aquatania  moștenitoarea tronului ducal, și Henric al II-lea al angliei , regele Angliei care era și duce al Aquitaniei. Așadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajați, începând cu Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială și limitare a autonomiilor regionale și tendițelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forța economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reușise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului  Normandie, (din 1204), situația Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă și din perspectiva monarhiei engleze. După introducerea normelor feudo-vasilice în secolele al XII-lea și al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate și relațiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influența redescoperirii dreptului roman, relația dintre regele Franței și ducele Aquitaniei a fost pusă și în termeni feudali. Deși referirile la Aquitania ca „fief” al regelui Franței aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o formațiune statală cu o istorie și tradiții de guvernare proprii, cu propriile legi și cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal” - avocații regelui Franței puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumite condiții, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a întâmplat în 1294, când Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Franţei să apară în fața Parlamentului din Paris pentru a răspunde unor acuzații asupra unei chestiuni de graniță. Eduard a refuzat; în consecință, regele Franței a declarat ducatul confiscat. Războiul de graniță care a urmat a fost indecis, iar în 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situția Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-1297, deși limitat și de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul de 100 de Ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei limitări - a obligațiilor față de regii Franței decurgând din deținerea ducatului Aquitaniei.

Pretenții dinastice

Acestor probleme li s-au adăugat multe probleme, după 1328, pretențiile dinastice ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmași direcți (1328), dinastia capetiană se sfârșise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei,Eduard al III-lea - fapt doar în aparență paradoxal, ținând seama de mariajele dinastice dintre capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franței. Alegerea regelui Angliei ca rege al Franței punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea și înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalități dintre cele două țări și a conflictelor recente. S-a optat așadar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui mamă Isabela era sora ultimului rege capețian. După câțiva ani de negocieri și tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Franței și i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privința statutului și obligațiilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretențiile sale dinastice la tronul Franței, chiar dacă doar în scopul consolidării poziției sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Franței părând la acel moment o cauză fără sorți de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Războiului de 100 de Ani începuse.

Cauze economice

Conflictul poate fi văzut însă și ca unul economic. Aquitania ocupa o vastă suprafață costieră, acoperind mare parte din accesul Franței la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorită comerțului cu vin și pește. De aici și dorința monarhiei franceze, aflată într-un proces de consolidare și expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doar coastele Aquitaniei, ci și ale provinciei vecine, Bretania. De altfel, Bretania va juca un rol important în cursul Războiului de 100 de Ani. Din aceeași perspectivă economică era vizat și comitatul Flandei, ale cărui manufacturi de postav depindeau de comerțul cu lână din Anglia; ori regii Franței încercaseră să-și subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar două decenii în urmă, în timpul lui Filip al IV-lea.

Conflicte care au schimbat lumea / Rodney Castleden ; trad.: Raphael Cîrlig ; red.; Diana Morăraşu. - Bucureşti: Meteor Press, 2009

ISBN978-973-728-432-7

A efectuat: Lepădatu Maria.