Semnificaţia absurdului şi înstrăinarea

Semnificaţia absurdului şi înstrăinarea.

Înstrăinarea umană, ca fenomen social deosebit de complex şi cu o mare putere de difuziune în universul relaţiilor interumane, devine mediul de existenţă a omului dezorientat, lipsit fr ideal. În lumecontemporană, există înstrăinării în formă şi modalităţi diverse şi generalizate la scara întregii societăţi s-a manifestat şi a produs anumite stări psihologice şi morale, contribuind, într-o măsură, la criza personalităţii umane, la perturbarea mecanismelor de integrare a individului în viaţa socială. Aceste efecte secundare ale înstrăinării s-au resimţit cu mare intensitate, începînd cu sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru şi contribuind cu deceniile dintre cele două războaie mondiale şi mai ales după cel de-al doilea război mondial.

Absurdul situaţiilor fără ieşire ale omului dezorientat, depersonalizat, fără ideal şi perspectivă, a condus treptat la conturarea unei concepţii despre absurd care, deşi nesistematic expusă într-o doctrină filosofică, se poate distinge totuşi în cîmpul teoriilor filosofice. În genere, existenţialismul a contribuit sustanţial la accentuarea unei poziţii distincte în afirmarea absurdului pe plan filosofic, în special prin eseurile lui Camus şi prin lucrările lui Sartre, Heidegger şi Jaspers.

Desprinderea semnificaţiilor absurdului în plan logic şi filosofic va contribui la cunoaşterea absurdului din plan estetic, întrucît existpă corespondenţă şi un permanent schimb de substanţe între aceste trei planuri ale existenţei absurdului.

În plan logic, prin absurd (de la lat. Absurdus=discordant) se înţelege tot ceea ce contrazice regulile logicii, fiind sinonim cu ilogicul. Să vedem care este situaţia la diferite niveluri logice: idee absurdă este o idee ale cărei elemente sunt incompatibile; judecată absurdă este o judecată care conţine sau implică o inconsecvenţă : un raţionament absurd este un raţionament formal fals. În logică şi matematică se cunoaşte absurdul sub forma raţionamentului prin absurd. Aici trebuie distinse două aspecte :

Problema prin absurd –care este un raţionament ce probează adevărul unei propoziţiiprin evidenţa falsităţii uneia din concluziile rezultînddin contradictoria sa.

Reducerea la absurd- este un raţionalism ce conduce la respingerea unei aserţiuni, ajungîndu-se la o concluzie cunoscută ca falsă sau, dimpotrivă, la ipoteza însăşi.

Pentru a înţelege mai bine poziţia absurdului faţă de unele valori logice, să examinăm schema propusă de Robert Blanche.

Absurdul, ca semnificaţie, este stîns legat de uniersul de discurs al falsului, dar sub nici un motiv nu se confundă cu aceta din urmă. Falsul se raportează la ceea ce nu este ( dar apare afirmat în propoziţie), în timp ce absurdul se raportează la ceea ce nu este şi nici nu poate fi ( dar apare afirmat în propoziţie). De exemplu, propoziţia: Afară plouă- poate fi falsă atunci cînd situaţia reală este alta, opusă.

Raportul dintre adevăr şi fals este o relaţie ce se stabileşte între existenţa şi nonexistenţa în plan logic, în timp ce relaţia între adevăr şi absurd funcţionează între existenţă şi imposibilitatea existenţei.

A elaborat: Lepădatu Maria