Arta dramatică este o artă de perfecţie: astfel, ea are un scop special - reprezentarea, reprezentarea frumoasă. Voi trebuie să conciliaţi acest scop cu al dramaturgului; nu trebuie niciodată să i-l subordonaţi. Numai cu acestă condiţie puteţi să vă împliniţi misiunea voastră artistică şi să desăvîrşiţi intenţia artei. Alegeţi piesele cu care puteţi să vă produceţi voi mai bine, şi nu staţi un moment la îndoială: aruncaţi departe o minunată dramă pe care n-o puteţi executa convenabil măcar, şi preferinţi-i o farsă slabă de tot pe care o puteţi executa admirabil.
Teatrul în care actorii joacă bine- acela este adevărul teatru, iar nu acela în care se joacă piese bune. Frederic Lemaître şi Millo au făcut minuni, unul cu o piesă stupidă, ca Robert Macaire şi cestălalt cu o puerilitate ca Lipitorile satelor.....şi vai de Shakespeare şi de Moliere.
Dar iată ce citesc într-o dare de seamă asupra inaugurării noului teatru naţional din Iaşi: " Piese ca Muza de la Burdujeni, Poetul romantic, Cinel- Cinel, ne amintec timpurile copilăriei teatrului nostru. Oricum ar fi jucate nu ne interesează".
Dacă aş fi citit această violentă afirmare în vreo revistă de pretenţii nu mi s-ar fi părut deloc ciudată, fiindcă sint deprins cu epidemiile estetice care bîntuie şcolile noastre literare. Însă am citit-o foiţă foarte înteligentă, care se distingetocmai prin moderaţiune - în era nouă din Iaşi. Am zis "violentă", fiindcă nu găsesc un epitet mai potrivit pentru o afirmare calmă pe care n-o înţeleg deloc.
Adică pentru ce o piesă care ne aduce aminte de copilăria unui teatru, ce nu prea e nici tînăr încă, nu ne-ar mai interesa, "fie cît de bine jucacată"? Pentru că piesa ar fi prea primitivă ca factură, prea simplă ca tehnică, prea naivă ca patrundere sufletească? Dar eu ştiam că piesele nu se-mpart în primitive şi moderne, simple şi complexe, naive şi rafinate: ştiam că se-mpart pur şi implu în piese bune şi rele, frumoase şi urîte, intelegente şi neroade.
O piesă cît de primitivă poate fi foarte frumoasă, precum o piesă cît de modernă poate să fie, din contră, foarte proastă.
Autori cari au rămas clasici, şi vor încînta lumea totdeauna, sunt, din punctul de vedere al tehnicii şi al facturii, foarte primitivi, şi autori moderni, a căror factură a atins culmea rafinării, trec unul după altul, având fiecare o clipă de succes, şi după aceea se duc să se-nece în adîncul uitării.
Ştiam mai cu seamă că o piesă de teatru, întru-cît nu e urîtă, nici neroadă, n-are alţi sorti mai puternici de-a ne interesa desăvîrşit decît felul cum o fi jucată.
Teatrul are, ca şi muzica, mare asemănare cu arhitectura. Piesa dramaturgului şi a muzicantului sunt ca planul desinat al arhitectului: el notează pînă în cele mai mici amănunte o construcţie - o grămădire raţională de materialuri. Dar pe cîte vreme construcţia celui din urmă rămîne una, fixă şi durabilă, şi voind să se repete, va fi tot aceeaşi, fiindcă materialurile ei sunt inerte - construcţiile dramaturgului şi muzicantului se fac în mişcare: încep, se petrec şi se sting în cîteva momente sub atenţia noastră, şi, voind să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă materialurile lor sunt însufleţite.
Toate însă, şi planul, şi piesa, şi compoziţia, fără execuţie materială, rămîn simple deziderate. Fără-ndoială o comedie, o sonată sunt frumoase (dacă sunt) şi la citire; şi planul unui palat poate fi frumos şi la vedere; şi cu atît sunt mai frumoase, cu cît ne putem ridica la închipuirea executării lor. Dar desigur ele nu nu ne pot da niciodată, prin închipuirea acestea, aceea ce ne-ar da prin înfă ţişarea lor reală, îmbrăcate în formele materialecerute.
Prin urmare, la teatru, arta execuţiunii are o importanţă cu atît mai mare cu cît materialurile lor de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti , iar nu pietre şi lemne. În arhitectură bolovani peste bolnavi au să stea pe un anumit reazim, şi sub o anumită greutate, ce nu trebuie să le depăşească rezistenţa - echilibrul stabil. În teatru sufletele omeneşti trebuie să se mişte; puterea construcşiei rezidă într-un echilibru nestabil. Din acesta rezultă că executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape de cădere, iar o executare prea slabă poate face să se surpe cea mai frumoasă piesă. Şi pentru aceea virtuozitatea artistului dramatic a avut şi va avea totdeauna, în afară şi independent de literatura respectivă, o atît de mare importanţă.
Condiţia umană în teatrul absurdului/ Mircea Cristea ; Postfaţa de Ileana Berlogea. Bucureşti 1997. 200p. ISBN 973-30-5906-4
A efectuat:Lepădatu Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu