Comicul absurdului şi tragicului

Constituindu-se ca o unitate de elemente contradictorii, categoria de comic absurd îşi subsumează elemente ale tragicului. De altfel, comicul şi tragicul nu pot fi izolate şi nu apar în stare pură decât atunci când sunt studiate, analizate şi, mai ales, cînd nu sunt înţelese în mişcarea lor diaectică. În epoca noastră, comicul poate evolua spre tragic, iar tragicul spre comic, încât acestadin urmă "devine involuntar tragic ori de câte ori se află în faţa deţinutului absurd, fatalităţii nonsensurilor, carenţei inevitabile a valorilor ţi idealurilor înalte". La rîndul său, "parodiat, minimalizat, caricaturizat, tragicul devine o formă a deriziunii şi a grotescului. Bazele şi logica fatalităţii sunt surpate, absurditatea destinului dispreţuită, disperarea devine grimasă, plânsul-râs şi râsul-plâns, un râs nervos, crispat.

Totuşi, tragicul există şi de sine stătător dar, ca orice categorie estetică, trebuie analizat în calitate de unutate contradictoriei a elementelor sale. Pornind de la premisa că tragicul reprezintă pierea unor valori umane, rezultă în mod paradoxal că "sensul lui se bizuie pe un nonsens: firesc ar fi ca valorile să supravieţuiască şi doar nonvalorile să dispară. Dar se produce tocmai unirea nefirească a celor două componente antietice. Mîreţia e înjosită, nobleţea e întinată, energiile par irosite în zadar. Orice antinomie e însă inversabilă şi dacă pozitivul ajunge negat, înseamnă că, la rândul ei, negarea îşi dezvăluie plenar virtuţile afirmatoare! Cu cât mai mare este tensiunea internă dintre polul pozitiv şi cel negativ, cu atît mai orbitoare apare "scânteia tragică" declanşată de acestă ciocnire şi cu atât mai cutremuraţi vor fi martorii acestui înfricoşător şi înălţător spectacol. De aceea, în tragedie valoarea piere şi renaşte cu o forţă nouă. Pierderea trezeşte visul regăsirii, prăbuşirea naşte dorinţa reconstrucţiei. Tragicul nu poate exista, aşadar, în afara tensiunii dintre laturile contradictorii ale elementelor sale. Izolarea sau ignorarea unor sau altora dintre acestea duce la dispariţia tragicului sau la transformarea lui într-o categorie contrară esenţei sale.

În efortul lor de a restabili esenţa adevărată a tragicului şi deci a tragediei- artiştii contemporani au pornit de la situaţia individului confruntat, nu cu destinul şi situaţia individului confruntat, nu cu destinul şi situaţiile implacabile, aşa cum se în tragediilee antice sau ale Renaşterii, ci cu recunoaşterea limitelor şi eşecurilor şi eşecurilor în procesele conflictuale din cadrul unui sistem social ostil.

Camus chiar a încercat să acrediteze ideea inaugurării, în epoca noastră, a celei de a treia perioade a tragediei, după cea greacă şi renascentistă, pornind de la stările conflictuale ale individului ca factori esenţiali ai coliziunilor tragice: "omul de azi care îşi stigă revolta ştiind că acestă revoltă are limitele sale, care revendică libertatea şi îndură necesitatea, acest om contradictoriu, destrămat, de acum înainte conştient de ambiguitatea omului şi a istoriei sale, acest om este omul tragic prin excelenţă. El păşeşte poate spre formularea propriei sale tragedii". Teatrul camusian a schiţat tipuri de eroi tragici, dar aceştia nu mai sunt personalităţi puternice, capabile să opună forţelor destructive un sistem axiologic coerent, ci se angajează într-un proces de anihilare a tuturor principiilor şi valorilor sociale şi individuluale. 

Un punct de vedere similar în ceea ce priveşte mutarea accentului asupra individului în tragicul contemporan susţine şi Jean-Marie Domenach. Pentru el, tragedia ne revine, " nu de unde o aşteptăm sau o căutăm zadarnic, de un timp- adică din lumea eroilor şi a zeilor - ci din artea opusă, pentru că noua ei origine e în comic, şi anume în forma cea mai subalternă a comicului, cea mai opusă solemnităţii tragicului, farsa, comedia. Dar tragicul propus de domenach nu este decât un amestec de elemente tragice şi comice. Filosofului francez retrage, în acelaşi timp, acestui gen de tragic statutul său social-istoric, transferându-l doar nivelului individual al existenţei umane, încât sursa tragicului contemporan ar consta doar în confruntarea dramatică a individului cu sine însuşi. Acesta îngustează sfera de acţiune şi penetrarea a fragicului. După cum dovedeşte dramaturgia "absurdului", nu este vorba despre reînvierea tragicului, ci despre apariţia unei noi sinteze categoriale, la intersecţia dintre comic şi tragic, grotesc şi absurd, fantastic şi oniric. Acest amestec de elemente estetice apare la Eugene Ionesco ca fiind compatibil cu evoluţia teatrului, care trebuie să redea complexitatea aspectelor vieţii: "n-am înţeles niciodată deosebirea care se face între comic şi tagic. Comicul fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai exasperate decât tragicul. Din comic nu încape scăpare". " Am încercat în Victimele datoriei să înec comicul în tragic; în Scaunele, tragicul în comic sau, dacă vreţi, să fac din comic şi tragic doi potrivnici spre a-i reuni într-o sinteză teatrală nouă. Dar nu-i o adevărată sinteză, pentru că aceste două elemente nu se contopesc unul în altul, ci coexistă se resping unul pe altul neîncetat; se scot în evidenţă unul pe altul; se critică, se neagă reciproc, putând realiza astfel......un echilibru dinamic, o tensiune. Cred că piesele mele: Victimele datoriei şi Noul locatar au corespuns cel mai bine acestei nevoi". 

Comicul absurd, ca sinteză categorială care îşi subsumează tragicul în calitatea sa de element intrinesc al operei artistice, se afirmă cu putere în acele epoci în care însăşi condiţia umană apare artiştilor în afara orocărei justificări raţionale, " absurditatea" vieţii reale devenind domeniul de referinţă al reflectării estetice. În genere, în cadrul comicului absurd, amesticul tragicului şi comicului apare mai clar conturat, întrucât, pe fondul concepţiei denaturate despre lume şi viaţă a artistului- care vede în existenţa umană o fiinţă fără ţel şi justificare raţională - se detaşează "destimul" tragicomic al individului. Se produce un asemenea joc al forţelor tensionale dintre tragic şi comic în această nouă sinteză categorială ( a comicului absurd), încât tregicul şi comicul nu mai apar ca atare, ci devin "altceva", adică un alt  "ceva", care trebuie analizat ca atare, întrucât are alte trăsături specifice şi un nou statut estetic. După cum am mai arătat, în cadrul acestei noi categorii  estetice se pot întâlni ţi elemente ce aparţin altor categorii estetice, printre care fantasticul, grotescul, oniricul ect. Interferenţele înte elememtele acestor categorii oferă explicaţii inedite în înţelegerea acestei noi sinteze categoriale.

Condiţia umană în teatrul absurdului/ Mircea Cristea ; Postfaţa  de Ileana Berlogea. Bucureşti 1997. 200p. ISBN 973-30-5906-4 

A efectuat: Lepădatu Maria.