George Bacovia se
bucură de rarul privilegiu al originalităţii: de n-a creat poezia de atmosferă,
a întrebuinţat-o cu înlăturarea atât de completă a oricărui alt artificiu
poetic, încât s-a confundat cu ea. Există, în adevăr, o atmosferă bacoviană: o
atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori
cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial între
cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie terne, cu grădina publică
răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor, în care „princese
oftează mecanic în racle de sticlă”; şi în această atmosferă de plumb, o stare
sufletească identică: o abrutizare de alcool o deplină dezorganizare
sufletească prin obsesia morţii şi a neantului un larg sentimentalism banal, în
tonul caterincilor, şi macabru, în tonul păpuşilor de ceară ce se topesc, o
descompunere a fiinţei organice la mişcări silnice şi halucinante, într-un
cuvânt, o nimicire a vieţii nu numai în formele ei spirituale, ci şi animale. Expresie
a unor nevroze, o astfel de poezie impresionează în ansamblu fără să reţină
prin amănunt.
Nicăieri
nu se pune mai tulburătoare problema „poeziei de atmosferă” ca la Bacovia. După cum cele două note stridente
ale cocoşului de pe casă, în mijlocul unei nopţi sinistre de toamnă, creează o
„atmosferă” fără să formeze o muzică, tot aşa şi arta poetică a lui Bacovia.
Atmosfera iese din limitarea senzaţiilor, a imaginilor, a expresiei poetice şi
din repeţirea lor monotonă; obsesia dă chiar impresia unei intensităţi şi
profunzimi, la care spiritele nobile nu ajung. Poezia se
reduce, astfel, nu numai la un nihilism intelectual, ci şi la unul estetic: cum
emoţiunea ei rudimentară nu are nici o legătură cu arta privită ca un
artificiu, cultul bacovian pare mai mult o reacţiune împotriva unei literaturi
saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce împinge pe rafinaţi
spre primitivism.
Legătura
acestei poezii cu simbolismul e prea făţişă pentru a fi nevoie s-o subliniem
mai mult: ca c expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia
anesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează,
anestezic profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum
igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie diferenţiată de natura putredă de
toamnă, de ploi şi de zăpadă, cu care se contopeşte. O astfel de dispoziţie
sufletească e o dispoziţie muzicală, căreia i s-ar putea tăgădui interesul, nu
însă şi realitatea primară: în ea salutăm poate întâia licărire de conştiinţă a
materiei ce se însufleţeşte.
Redusă la
un conţinut sufletesc atât de elementar, această poezie fi-a găsit şi expresia
necesară; prin estetica ei se realizează integral şi se diferenţiază cu totul
de poezia d-lui Ion Minulescu şi
a Elenei Farago.
Pe când anume,
poezia minulesciană are o muzicalitate externă şi, retorică, se declamă; pe
când, muzicală fără a fi sonoră, adică fără zgomotul de alămuri, dar cu gâlgâitul
înfrânt al violoncelului pasiunii, atinsă de altfel de verbalism, plângerea
dnei Elena Farago se despleteşte, râurează, se opreşte, se revoltă şi se
potoleşte, litanie melopeică sau act de persuasiune a unei fiinţe pururi
prezente; pe când, aşadar, pateticul amândurora prelungeşte estetica romantică
a dezvoltărilor poetice, poezia bacoviană înăbuşe verbalismul şi aplică
principiul esteticii verlainiene: Prend’s l’eloquence et tords-lui son cou!
căci, după cum cleiul de pe copac, mucegaiul de pe zid nu pot fi retorice,
statică, nici poezia bacoviană nu e capabilă de devenire.
...
Adaptarea formei ei la fond este atât de integrală, încât îndepărtează gândul
oricărei intenţii artistice, iar mijloacele de expresie sunt atât de simple şi
de naturale, încât par crescute din obiect în fond, există, totuşi, un instinct
artistic, care ştie a alege nota justă, şi, pentru a nu ne raporta la poeziile
din care emoţia iese mai mult din obsesia repetiţiei şi, deci, se reduce la
expresia aproape directă a unei cinestezii bolnave, vom cita o poezie cu o
notaţie organizată: Lacustră - „De-atâtea nopţi aud plângând, / Aud
materia plângând, / Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.
// Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un vânt - / Tresar prin
somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal. // Un gol istoric se
întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... / Şi simt cum de atâta ploaie /
Piloţii grei se prăbuşesc. // De-atâtea ori aud plouând, / Tot tresărind, tot
aşteptând... / Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre...”
„Materia
care plânge”, „golul istoric”, organizarea întregii impresii prin amănunte ne
arată şi intenţia şi putinţa realizării conştiente. O notaţie pregnantă şi nouă, dar
pur exterioară, mai găsim şi în alte poezii: „Umbra mea stă în noroi ca un
trist bagaj”, sau în această viziune plastică a unor foi roşii de toamnă, ce
cad pe statui de femei: „Acum cad foi de sânge-n parcul gol / Pe albe statui
feminine, / Pe alb model de forme fine, / Acum se-nşiră scene de viol”, sau
chiar în această simplă notaţie a unui început de primăvară: „Primăvară... / O
pictură parfumată cu vibrări de violet / În vitrine, versuri de un nou poet”.
A efectuat: Lepădatu Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu