Noţiunea de cuantică a fost impusă de către savantul
Herbert Planck (Premiul Nobel in 1918). Dezvoltarea bazelor fizicii cuantice a
fost realizată de Albert Einstein, începând cu teoriile privind
relativitatea specială şi cea generală (premiul Nobel în 1921, dar nu pentru
această teorie, ci pentru lucrările privind efectul fotovoltaic). Punctul
culminant al fizicii cuantice moderne a fost structurarea celor doua electrodinamici:
“electrodinamica cuantică” – pentru care Julian Schwinger, Shinichiro Tomonaga si
Richard Feynman au luat premiul Nobel în 1965 şi “cromodinamica cuantică” –
noua teorie a interactiunilor tari. Cele doua teorii au condus la cea mai impresionantă
construcţie a fizicii din toate timpurile – modelul standard, al carui subiect
“fierbinte” l-a constituit unificarea forţelor fundamentale din natură. Concluzia
cercetărilor a fost foarte clară: toate cele patru forţe sunt
de fapt “fatete”, forme ale unei singure forţe! Iar de aici până
la relaţionarea fizicii cuantice cu experienţele misticilor orientali şi
occidentali nu a mai fost decât un pas.
Teoria cuantică porneşte de la
câteva idei esenţiale, pe care le vom prezenta pe scurt:
1. În primul rând, fizica cuantică considera că toate
sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea
unda-particula. Astfel, electronii – care în
fizica clasica, newtoniana acţionau ca particule, pot în condiţii speciale să
se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii şi nu cele ale
mecanicii.
2. Toate acţiunile care au loc in fizică pot fi măsurate, iar cele
mai mici unităţi energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt “cuantele” (de
aici şi denumirea de fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt
de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei
cantităţi cuantice de energie luminoasă. Când
particulele interacţionează, este ca şi cum ele ar fi conectate prin legături
invizibile la un întreg. Pe scara largă, aceste
conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilista.
3. În al treilea rând, există o proprietate stranie de
“ne-localizare” cuantică. Această înseamnă ca particule aflate la distanţe microscopice
unele de altele (de ex. mii de kilometri) pot să interacţioneze unele cu altele
într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legătura dintre ele
este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un “intreg” care coordonează prin metode
necunoscute fiecare particică din Univers. Bohr si Heisenberg au dezvoltăt
această idee, demonstrând ca nu se pot face observaţii obiective, intrucât
observatorul, prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a
sistemului observat. Aplicată la un caz concret, înseamnă ca simpla indreptare a
atenţiei catre o floare modifica la nivel cuantic starea acelei flori!
A efectuat: Lepădatu Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu