LOGICA - ȘTIINȚA GÂNDIRII

Logica este ştiinţa al cărui obiect este stabilirea condiţiilor corectitudini gândirii, a formelor şi legilor generale ale raţionării juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a relaţiilor obiective. În stabilirea acestor condiţii, logica face abstracţie de conţinutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o ştiinţă formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria. Aşa, de pildă, ea se ocupă cu noţiunea sau cu judecata în genere şi cu o anumită noţiune sau judecată determinată concret. Logica se împarte în trei ramuri mari: a) logica clasică (formal filozofică), b) logica matematică (simbolică, numită şi logistică) şi c) logica dialectică. Logica clasică şi logica matematică expun formele şi legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilităţi, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mişcării şi dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică şi logica matematică sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă faţă de caracterul absolut al mişcării şi, ca atare, prin natura ei, subordonată acesteia.

 Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XIX-lea, în funcţie de dezvoltarea puternică a matematici şi de ivirea necesităţii cercetării logice a fundamentului acesteia ca ştiinţă formală. Atât prin originea cât şi prin problematica sa, logica matematică este o ştiinţă care a apărut la hotarul dintre logică şi matematică. Logica matematică se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietăţilor lor formale şi prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic, păstrându-şi specificul său, este pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. În virtutea acestui procedeu, cercetările de ordin logic au o formalitate riguroasă, datorită căreia operaţia de deducţie îşi desăvârşeşte stringenţa. Astfel se elaborează o serie de calcule care îmbrăţişează aspecte noi, necercetate încă în domeniul logicii. Calculele cele mai însemnate şi care reprezintă totodată capitole de bază ale logici matematice sunt: a) logica propoziţiilor, b) logica predicatelor, c)logica relaţiilor. In cadrul logici matematice au apărut sau au luat o noua dezvoltare logica modală, logica polivalentă, precum şi logica inductivă, strâns legată de teoria probabilităţilor. Analiza fundamentelor logici a determinat apariţia cercetărilor de logică combinatorie. Tot atât de importante ca şi problemele stricte de calcul (probleme sintactice) sunt şi problemele interpretării acestor calcule (probleme de semantică); în această privinţă trebuie menţionată mai ales problema analizei sistemelor formale înseşi în cercetările de metalogică.

Logica combinatorie, cea mai noua parte a logici matematice, alcătuită dintr-un calcul în care există numai constante, aşa-numiţii combinatori; aceştia apar şi în rol de functori, şi în rol de argument. Logica combinatorie îşi îndreaptă, în ultima vreme, cercetările în deosebi în direcţia analizei fundamentelor logici. 

Logica constructivistă, curent în logica matematică, caracterizat prin construirea inductivă a expresilor logice. Ideea de bază a logici constructivistă constă în interdicţia de a transfera asupra mulţimilor infinite priincipiile valabile pentru multimile finite (legea dublei negaţii, principiul terţului exclus ş. a. ). Logica constructivistă se deosebeşte de logica clasică şi prin aceea că ea consideră infinitul ca fiind potenţial, în curs de construire, pe când aceasta din urmă îl percepe ca fiind actual, realizat. Pornind de la principiile logici constructiviste, se fac încercări în direcţia reconsiderării fundamentelor logicii matematice moderne şi ale matematici. Bazele logici constructiviste au fost puse în şcoala intuiţionistă. 

Logica modală, sistem logic care analizează, din punct de vedere formal, raporturile dintre necesitate, realitate, posibilitate, imposibilitate şi contingenţă. Prima elaborare a unui sistem logic al modalităţii a fost făcută de Aristotel (silogistica); o nouă dezvoltare pe linia logici modale are loc astăzi în cadrul logicii matematice (ex. sistemul trivalent şi cel tetravalent al lui J. Lukasiewicz sau sistemele axiomatice de implicaţie strictă ale lui C. I. Lewis). Până în prezent logica modală nu a fost elaborată sub toate aspectele. 

Logica polivalentă, sistem logic formal ale cărui expresii comportă, spre deosebire de logica tradiţională, care era bivalentă, mai mult decât două valori de adevăr, ea putând fi astfel trivalentă, tetravalentă sau n-valentă. Primele sisteme de logică polivalentă au fost construite de J. Lukasiewicz (1920) şi de E. Post (1921). Sistemele de logică polivalentă prezintă atât interes teoretic cât şi practic, legat de interpreterea mecanicii cuantice, de rezolvarea paradoxelor logicii matematice clasice, de teoria schemelor de relee etc. 

TAINELE VIEȚII

Regnul animalelor.

Animalia este unul dintre cele cinci regnuri în care biologii împart lumea vie. Monera cuprinde bacterii şi alege verzi-albastre; protistele includ îndeosebi organisme mari, unicelulare, precum amiba şi parameciului, care au fost mult considerate animale, dar care formează acum regn propriu; mucegaiurile, oidiumurile şi ciupercile intră în regnul Fungi; şi, aşa cum sugereazăşi numele. Plantae cuprinde plantele. Cu peste un milion din cele 1,75 milioane de specii vii de pe glob descrie în prezent, regnul Animalia este categoric cel mai cuprinzător şi mai divers. Acesta conţine toate organismele pe care majoritatea dintre noi le recunosc cu uşurinţă ca animale, precum şi unele specii al căror statut i-ar deruta pe mulţi. Majoritatea covârşitoare a animalelor este formată din nevertebrate-animale fără coloană vertebrală. Între acestea, insectele domină atât ca număr de exemplare, cât şi ca diversitatea a speciilor. Totuşi, cei mai mulţi oameni sunt familiarizaţi cu vertebratele-peşti, peşti, amfibieni, şopârle, păsări şi mamifere-grupul de care specia noastră este mai apropiată din punct de vedere al evoluţiei.

Trăsăturile definitorii

Regnul Animali se mai numeşte şi Metazoa, termen care indică structura multicelulară a tuturor membrelor săi. Ca şi la plante, ţesuturile animalelor sunt foarte din celule eucariote. La animale însă, acestea nu au pereţi celulari. În schimb, celulele animale sunt ţinute laolaltă de o matrice extracelulară care conţine colagen şi asigură un cadru, de obicei flexibil, în care sunt organizate celulele.

Altă caracteristică definitorie a tuturor animalelor e aceea că sunt heterotrofe. Spre deosebire de plante, care sunt autotrofe, animalele nu produc hrană proprie şi trebuie să consume direct sau indirect alte organisme pentru a-şi asigura nutriţia. Acest fapt a contribuit la biodiversitatea extraordinară a animalelor de ani şi la modalităţile foarte diverse de a urmări, căptura şi consuma hrana. 

Cerinţele de hrană au avut, de asemenea, un impact substanţial asupra corpului animalelor, majoritatea având un sistem digestiv centralizat.

Necesitatea de a căuta sau de a fi în apropierea surselor de hrană a determinat şi capacitatea de deplasare. Şi, deşi acest lucru nu a fost clar definit, mobilitatea deosebeşte majoritatea plantelorde majoritatea animalelor. În trecut, problemele legate de mobilitate au dat naştere la confuzii în rândul oamenilor de ştiinţă cu privire la statutul unor grupuri, îndeosebi cel al bureţilor, animalele cu cea mai lungă istorie a evoluţiei. Bureţii sunt singurele animale vii fără organizare superioară nivelului celular, veavând organe sau ţesuturi, o caracteristică singulară, care a iscat concluzie cu privire la statul lor. Celulele lor pot face însă mişcări reduse,trec printr-un stadiu larvar, find capabile să înoate liber, iar astăzise ătie sigur că bureţii sunt animale, nu plante.

Nevoia şi capacitatea de mişcare independentă au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ implicate în coordonare şi ghidarea mişcărilor. Cele mai multe au şi ţesuturi, precum muşchii, ce facilitează mişcarea.

Reproducerea sexuală este altă trăsătură comună. Aproape toate speciile de animale, într-un anumit stadiu, au descendenţi, fapt realizat prin reproducere sexuată; unele dintre ele se pot reproduce asexuat.

VIAȚA ANIMALELOR

                              Marsupiale

Denumirea şi mamifere cu pungă, marsupialele sunt virtual embrionare la naşterea şi trebuie să prindă imediat mameloanele mamei, care sunt închise de obicei într-un fel de pungă - marsupiul. Ele se agaţă ferm de un mamelon pentru câteva săptămîni sau luni ţi ies numai după ce ajung la un nivel de dezvoltare comparabilă cu cel al mamiferilor nou-născute care au fost hrînite de placentă în uter. Majoritatea marsupialelor diferă de mamiferele placentare şi sub alte aspecte, având mai multe incisivi în fiecare falcă, un deget opozabil la piciorele din spate, creierul relativ mai mic şi temperatura corpului şi metabolismului uşor mai scăzute. 

Succesul marsupialelor

Deşi unele au prolifiat în Americi, cele mai diverse marsupiale se află în Australia şi Noua Guinee, unde nu există mamifere placentare. Noua Zeelandă, Hawaii şi Marea Britanie, au fost populate cu marsupiale.

Rivalitatea familială

Opusul comun poate da naştere la peste 50 de pui o dată, însă numai cei care se agaţă la unul dintre cele 13 mameloane vor supravieţui. După ce puii se dezvoltă ceva mai mult, dar sunt încă neajutoraţi, mama îl lasă în cuib şi pleacă în căutare de hrană.

VIAȚA ANIMALELOR

Mamifere

Diversitatea uimitoare a clasei Mammalia variază de la mici şoareci de câmp, cât un degitar, până la mare balenă-albastră, care cântăreşte de 1750 ori mai mult decât un om . Flexibilitatea, adaptabilitatea şi inteligenţa mamiferilor le-au permis să ocupe toate continentele şi aproape toate habitatele, să populeze spaţii terestre, subterane, din copaci, din aer şi din ape dulci şi sărate. Deşi forma corpului diferă, mamiferile au în comun unele caracteristici unice. Trăsătura lor definitorie este osul fălcii inferioare, care se ataşează direct de craniu. Mamiferile sunt endotermice ("cu sânge cald"), îşi hrănesc puii cu lapte produs de glandele mamare şi au, de obicei, păr pe corp.

Origini şi anatomie

Mamiferile au evoluat de la un grup de reptile asemănătoare cu mamiferile care aveau o muşcătură puternică şi dinţi complecşi. Primele mamifere adevărate, cu articulaţia maximală distinctă între dentar şi craniu, au apărut acum 195 de milioane de ani. Aceste animale morganucodontide erau creaturi nocturne, cu o lungime de doar 2,5 cm, care se hrăneau cu insecte. Acum aproximativ 65 de milioane de ani, modificarea radicală a climatului global a determinat extincţia a 70% din speciilev de animale, inclusiv a dinozaurilor. Mamiferile au supravieţuit şi au început să populeze noi spaţii, eveniment reprezentînd începutul unui proces care a determinat apariţia varietăţii remarcabile de specii existente azi.

Creierul mamiferului este mare)în comparaţie cu corpul) şi este complex. Simţul mirosului este important în comunicare. Vederea în culori a apărut independent la o serie de mamifere, iar vederea binoculară permite primatelorsă estimeze distanţele. Toate mamiferile au trei oase în urechea medie, iar majoritatea au o ureche externă pentru a capta sunetul.

pielea animalelor conţine tipuri diferite de glande. La femele, glandele mamare secretă laptele cu care-şi hrănesc puii. Glandele sebacee produc un lubrifiant  uleios care le protejează blana şi o face impermiabilă. Cele sudoripare sunt importante în controlul temperaturii. Glandele odorante produc mirosuri ce transmit statului, condiţia sexuală precum sconcşii, mirosul este utilizat şi pentru apărare.

ÎNVĂŢĂMÎNTUL MUZICAL: PROBLEME ŞI SUGESTII

Învăţămîntul muzical: probleme şi sugestii.

Activitatea muzicală, ca şi alte domenii de activitate umană, presupune o pregătire profesională specială, cere trebuie să asigure atît însuşirea practică a meseriei, cît şi posibilitatea realizării întregului potenţial artistic creator al muzicianului. 
Învăţămîntul muzical prezintă un sistem ramificat şi complex cu multiple sarcini şi funcţii. Pentru a le realiza cu succes, acest sistem trebuie să fie mobil şi flexibil. El trebuie să se adapteze uşor unor anumite condiţii culturale şi sociale , să reflecte dinamica vieţii şi a artei. 

Republica Moldova a moştenit un sistem de învăţămînt muyical recunoscut drept unul din cele mai bune din lume, un sistem la baza cărui era pusă ideea corelării echilibrate între instruirea profesionostă propriu-zisă şi educaţia muzicală generală. Acest sistem a funcţionat timp de mai multe decenii, dînd rezultate impresionante atît în domeniul înterpretării, cît şi cel al creaţiei şi al ştiinţei muzicale. Însă într-un moment dat el 
s-a dovedit a fi inadecvat noii situaţii muzicale, culturale şi sociale s-a transformat într-un fel de carapace care s-a oprit din creştere, care nu se mai dezvoltă şi nu se mai adapteazăorganismului viu, aflat în perpecută mişcare al culturii muzicale.

cauzele acestiu fenomen sînt multiple, iar natura lor - foarte diversă: un anumit rol au jucat aici schimbările de diferit ordin impuse de tranziţie, dar nu în ultimul rînd şi însăşi evoluţia artei muzicale. Diversele transformării care au intervenit în cultura muzicală pe parcursul ultimului secol au generat numeroase fenomene noi, care însă în mare măsură rămîneau în afara sistemului nostru de învăţîmînt muzical.

S-ar părea că însăşi esenţa şi specificul artei sîmt străine spiritului raţionalismului şi al tehnocraţiei . Chiar mai mult,arta şi creaţi artistică întotdeauna erau văzute ca factori decisivi în procesul de umanizare a societăţii contemporane, deoarece anume valorile artistice , după cum se ştie, mai mult decît oricare altele, trezeşte şi educă conştiinţa specific umană, participă nemijlocit la modelarea şi edificarea spiritului uman. Cu toate aceste germenele nociv al tehnocraţiei a pătruns astăzi şi în artă, iar calea pătrunderii adesea a constituit-o anume învăţămîntul. Mizeria economocă , situaţia de tranziţie într-o mare măsură au forţat învăţămîntul, inclusiv cel artistic, muzicul , să se reorienteze înguste , care se reduc doar la asigurarea studenţilor cu minimul de cunoaştinţe necesare pentru activitatea lor profesionistă. Spiritul creativ, iniţiativa, cultura au devenit nişte luxuri pe care societatea nu poate să şi le permită.

Astăzi asupra noastră se revarsă un torent imens de tot felul de informaţii şi în aceste condiţii nu este suficient ca profesorul doar să expună cursul şi să verifice cunoştinţele studenţilor . 

Aşadar , caracterulstudiilor trebuie să fie nu numai informativ şi reproductiv , ci , în primul rînd, formativ. Trebuie să stimulăm şi să încurajăm cu orice preţ activitatea creativă de sine stătătoare a studenţilor, să formăm l-a ei şi să le cultivăm setea permanentă de cunoştinţe, dar mai ales - motivaţia autoinstruire şi perfecţionarea continuă. 

O problemă vitală pentru viitorul învăţămîntului muzical  este crearea unei baze tehnico-materiale adecvate timpului : cu computere, săli audio şi video, completarea fondului bibliotecilor şi fonotecilor muzicale, procurarea unor instrumente muzicale noi.

Pentru orice stat ce speră la un viitor învăţămîntului trebuie să fie prioritatea principală , deoarece anume aici se clădesc bazele acestui viitor. Învăţămîntul muzical nu este o excepţie. El reprezintă un fel de trezorerie, în care se acumulează , se păstrează şi se perpetuează cunoştinţele artei muzicale. În acelaşi timp , aici are loc producţia de noi cunoştiinţe şi valori artistice , dar mai cu seamă- de noi creatori de artă şi cultură. Pe acestă caleînvăţămîntul muzical poate şi trebuie să asigure deschiderea unor căi spre dezvoltarea ultirioară a artei muzicale, să determine evoluşia continua a acesteia. De caracterul şi de conţinutul învăţămîntului muzical, de calitatea lui în mare măsuă despre soarta şi viitorul culturii muzicale.

A efectuat:Lapădatu Maria

ISTORIA ARTEI

O artă pentru veşnicie

Egipt, Mesopotamia, Creta.

O anumită formă de artă există în fiecare colţ de lume, dar evoluţia artei, văzută ca un efort susţinut , nu începe nici în grotele din sudul Franţei, nici printre indienii din America de Nord. Nicio tradiţie directă nu leagă aceste prime începuturi de timpul nostru ; în schimb , există o tradiţie directă , transmisă de la maestrul la elev, de la elev la copist şi la public care uneşte arta timpului nostru - până la fiecare casă şi până la fiecare afiş - cu artă născută în valea Nilului în urmă cu aproximativ cinci mii de ani. Vom vedea că maeştrii din Grecia au fost influenţaţi de egiptenin şi că toţi suntem elevii grecilor. De aceea, arta Egiptului are pentru noi o importanţă esenţială .
Una dintre trăsăturile esenţialeale artei egiptene este aceea că , în toate lucrările sale - statui ,picturi sau edificii-, elementele par a fi aşezate ca şi cum s-ar spune unei legi unice. Această lege unică de care par să sculte toate creaţiile unui popor este ceea ce numim un "stil". Este greu să explici prin cuvinte ce anume formeaza un stil, dar e mai mult mai uşor să-l vezi . Principiile care guvernează ansamblul armoniei austeră. 
În cursul a peste trei mii de ani şi mai bine , arta egipteană s-s schimbat foatre puţin . Tot ce era considerat bun şi frumos pe vremea piramidelor era la fel o mie de ani mai târziu. Desigur, apăreau mode noi şi li se cereau artiştilor subiecte noi, dar modul de reprezentare a omului şi naturii rămânea în esenţă acelaşi.
Cele mai multe edificii erau făcute din cărămizi arse, pe care timpul le-a transformat în pulbere ; chiar şi în cazul sculpturilor , piatra era foarte rar folosită. Dar asta nu este suficient ca să explice faptul că puţine opere de artă au ajuns până la noi din timpurile cele mai îndepărtate ale acestei civilizatii. Motivul principal este , probabil , faptul ca popoarele din regiune nu aveau ,credinţele egiptenilor şi nu resimţeau necesitatea de a conserva corpul şi efigia sa pentru a asigura supravieţuirea sufletui. 
Mai tîrziu mormintele s-au complicat şi au devenit adevărate cronici ale campaniilor regilui. Dintre aceste cronici, cea mai bine conservată datează dintr-o perioada relativ târzie, domnia lui Aşurnasirpal al II-lea, regele Asiriei, care a trăit în secolul al IX-lea î.Hr., puţin mai tîrziu decât regele Solomon din Biblie. Ea este păstrată la British Museum şi ne prezintă toate episoadele unei companii bine conduse : ilustraţia 45 arată detaliile unui atac contra unei fortăreţe, cu maşinele de război în cţiune , apărătorii care cad şi , în vârful unui turn , o femeie care plânge yadarnic . Felul în care sunt prezentate aceste scene aminteşte de metodele egiptenilor , poate cu mai puţină ordine şi rigitate. Când le priveste , ai impresis că vezi actualităţi de acum două mii de ani , pentru că totul e foarte realist şi convingător . Dar , dacă privim mai cu atenţie , vom remarca un detaliu ciudat : există o mulţime de morţi şi răniţi în aceste bătălii pline de cruzime , dar niciunul nu e asirian. Se cunoşteau deja lăudăroşenia şi propaganda! Dar poate că trebuie să avem o părere mai buna despre aceşti asirieni. În orice caz, monumentele care glorifică seniorii răyboiului pare foarte anodin . Era de ajuns ca ai ei să apară, şi duşmanii fugeau ca potârnichile.

ŞTIRI ÎN ŞTIINŢĂ. BIOLOGIE

Macrofagele stimulează regenerarea.

Ştiinţe Biologice

Macrofagele, un tip de celule imunitare care se deplasează de-a lungul ţesuturilor înghiţind bacterii şi celule moarte, joacă un rol esenţial în regenerarea membrelor la o salamandră numit axolotl, conform unui studiu publicat în 20 mai în The Proceedings of the National Academy of Sciences.

Activitatea unui anumit tip de celule imunitare ajută la regenerarea membrelor amputate în cazul salamandrelor.

"Au fost purtate numeroase discuţii cu privire la modul în care celulele sistemului imunitar ar putea afecta procesul de regenerare", a declarat pentru ABC Science Andras Simon de la Institutul Karolinska din Suedia. "Nimeni nu a abordat experimental acest lucru până în prezent, astfel încât, sub acest aspect, este foarte important. Este cunoscut faptul că macrofagele sunt importante la oameni pentru recuperarea muşchilor afectaţi în urma unor afecţiuni acute. Pentru a testa rolul lor în regenerarea membrelor la axolotl (unul din tipurile de amfibii care trăiesc în lacurile de munte din Mexic şi vestul SUA), cercetătorii Institutului de Medicină Regenerativă din Australia au extras macrofagele de la salamandrele care au suferit amputaţii şi au observat formarea unor cioturi şi cicatrici, mai degrabă decât formarea unor noi membre. Când cioturile au fost reamputate şi macrofagele reintroduse în organism, programul de regenerare a fost reluat, membrul pierdut crescând din nou. Cercetătorii au remarcat faptul că în primele 24 de ore după amputare, macrofagele au fost implicate în semnalizarea citokinelor, care au jucat în mod succesiv rolul de citokine inflamatorii şi anti-inflamatorii, sugerând un program mai complicat de reparare a ţesuturilor decât cel observat la om. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă speră că această descoperire va influenţa cercetările privind regenerarea omului. "Acest lucru într-adevăr ne indică unde anume ar trebui să căutăm pentru a descoperi ce anume este secretat la nivelul unei răni permiţând regenerarea", a declarat autorul principal James Godwin.

 Albinele pot detecta cîmpurile electrice ale florilor.

 Un bondar vizitează o floare, atras de culorile vii, de forma petalelor şi de perspectiva  aromei nectarului dulce. Dar este mai mult în polenizare decât priveliştea şi mirosul. De asemenea, în aer se  regăseşte energie electrică. Dominic Clarke şi Heather Whitney de la Universitatea din Bristol au  dovedit că că albinele pot detecta câmpul electric care înconjoară o floare.

Ele pot învăţa chiar să distingă între câmpurile produse de diferite forme florale sau să se folosească de acestea pentru a realiza dacă o floare a fost vizitată recent de către alte albine. Florile nu doar oferă un spectacol vizual şi strălucire mirositoare. Sunt, de asemenea, panouri electrice.

"Aceasta este o descoperire importantă", afirmă Daniel Robert, care a condus studiul. Nimeni nu a formulat ideea că albinele ar putea fi sensibile la câmpul electric al unei flori."

Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă  erau la curent cu aspectul electric al polenizării încă din anii 1960, deşi acesta este foarte rar dezbătut. În timp ce albinele zboară prin aer, ele se ciocnesc cu particule încărcate, pornind de la praf până la molecule mici. Frecarea acestor benzi microscopice desprinde electronii de la suprafaţa albinei, şi ei de obicei  finalizează prin a avea o sarcină pozitivă.

Florile, pe de altă parte, tind să aibă o sarcină negativă, cel puţin în zilele senine. Florile în sine sunt electric legate la pământ, dar aerul care le înconjoară poartă o tensiune de aproximativ 100 de volţi pentru fiecare metru aflat deasupra solului. Sarcina electrică pozitivă care se acumulează în jurul florii induce o sarcină negativă la nivelul petalelor sale.

Autogeneza celulară a determinat apariţia vieţii?

Originea vieţii pe Pământ reprezintă încă un subiect aprig dezbătut. Există multe teorii diferite privind modul în care viaţa a apărut, precum şi diverse experimente, în curs de desfăşurare, care încearcă să înţeleagă procesele implicate în această cauză.

 De exemplu, o abordare de tip inginerie inversă poate utiliza separarea celulelor până când se obţine cel mai simplu sistem posibil. Cu toate acestea, evoluţia a îngreunat înţelegerea noastră asupra originilor vieţii şi, în cele din urmă, ea a şters urmele către primele forme de viaţă, făcând imposibil de parcurs drumul înapoi către primele etape ale apariţiei vieţii. Acest lucru înseamnă că sistemele simple, obţinute în cazul unei abordări de tipul ingineriei inverse, sunt încă prea complicate pentru a putea considera că ele s-ar asemăna cu primele forme de viaţă.

Convecţia cauzată de procesul de încălzire va genera un model de hexagoane într-o peliculă subţire de ulei, arătând că ordinea poate fi provocată într-un sistem. Credit: Van Dyke 1982, un album despre mişcarea fluidelor.

Viaţa trebuie să fi început într-un mod simplu, ea nu putea fi creată de către un grup complex de molecule care lucrau deja împreună. Trebuie să fi existat o etapă, anterioară acestui proces, în care au fost obţinute aceste molecule. Terrence Deacon, de la University of California Berkeley, a prezentat, într-o discuţie recentă, cum s-ar fi putut desfăşura această etapă.

Viaţa are nevoie de ordine
O condiţie necesară care trebuie să fie îndeplinită înainte ca viaţa să poată apare, este aceea să se obţină ordinea. Cu toate acestea, această condiţie nu este atât de de simplu de obţinut după cum s-ar putea crede, pentru că legile fizicii stabilesc că lucrurile, în mod natural, vor intra într-o stare de dezordine. De exemplu, o carte pusă într-un mod neglijent pe marginea unui raft va cădea, în mod probabil, generând o astfel de dezordine, dar este foarte puţin probabil a se obţine, din nou, ordinea, prin ridicarea de la sine a cărţii în bibliotecă.
De asemenea, ordinea mai poate fi creată la un nivel local, chiar şi atunci când sistemul global tinde să se îndrepte către o stare de dezordine. Adăugarea de căldură într-un sistem poate creşte gradul de organizare al acestuia. De exemplu, un model regulat de hexagoane este obţinut atunci când o peliculă subţire de ulei este încălzită, în mod uniform, pentru a se crea celulele de convecţie Benard.
„Dacă încălziţi ceva şi acel ceva capătă o structură regulată, veţi constata că acesta va încerca să scape de căldură cât mai repede posibil", a explicat Deacon. „Deci, dacă nu menţineţi transferul de căldură în sistem, acesta se va închide în sine. De fapt, sistemele caracterizate printr-o autoorganizare distrug condiţiile ce sunt provocate din exterior, cât mai repede posibil".
Viaţa poate apare doar prin generarea de ordine, dar aceasta apare în aşa fel încât această ordine din sistem nu se degradează în timp, iar sistemul nu se distruge, în cele din urmă, de la sine.

 Oamenii de ştiinţa „cresc” dinţi din urină umană

De ce? Pentru că pot! Un studiu nou arată că celulele stem extrase din urină pot fi transformate în structuri dentare rudimentare. Încă un amănunt: oamenii de ştiinţă au crescut aceste structuri în interiorul rinichilor de şoarece. Duanqing Pei, cercetător al Academiei de ştiinţe Chineze din Guangzhou, a combinat celulele stem cu ţesut conjunctiv de şoarece.

 Apoi a lăsat această “invenţie” să crească timp de două zile după care a implantat-o sub învelişul exterior al unui rinichi de şoarece. Aici celulele au fost ”convinse” să de transforme în ţesut epitelial dentar şi în smalţ.

Dinţii care s-au format erau mai moi decât dinţii normali (probabil din cauză că nu au fost folosiţi pe măsură ce creşteau) şi nu aveau tocmai forma ideală. Cercetătorii nu au ştiut cum să-i ”determine” să crească în aşa fel încât să obţină dimensiunea şi formatul tipic unui dinte (de pildă molar sau incisiv).
Ei speră totuşi să găsească soluţii la aceste probleme şi să vadă tehnica lor folosită în studii clinice. 
”Dinţii sunt vitali nu numai pentru un zâmbet frumos, ci şi pentru sănătate”, spun autorii studiului. ”Toată lumea pierde dinţi în mod regulat din cauza accidentelor sau bolilor. O soluţie ideală a acestei probleme este regenerarea dinţilor folosind celulele proprii ale pacienţilor”. 
Cât despre folosirea urinei umane drept sursă pentru obţinerea de celule, Pei spune că a fost aleasă ”deoarece este sursa cea mai convenabilă”.
Dar Chris Mason, un biolog de la University College London specializat pe celule stem, susţinea la BBC că urina nu este o alegere prea bună: ”Este probabil una dintre cele mai proaste surse căci aici există foarte puţine celule, iar probabilitatea transformării lor în celule stem este foarte mică. Pur si simplu nu aş vrea să fac aşa ceva”.

El mai spunea şi că riscul contaminării, de exemplu datorită bacteriilor, este mult mai mare decât dacă se folosesc alte surse de celule.

Profesorul Mason adăuga: ”Dificultatea cea mai mare este legată de faptul că pulpa dentară are nervi şi vase de sânge care trebuie să se integreze ca să formeze structura finală a unui dinte”.

 Îngrăşămintele guano, din nou la modă

Zilele trecute, la centrul de grădinărit, am remarcat o cutie de îngrăşământ pe care scria că aceasta conţine un îngrăşământ "natural", guano. De fapt, înainte de apariţia fertilizatorilor sintetici, cum ar fi azotatul de amoniu, toate îngrăşămintele erau "naturale".

 Dar nici unul dintre ele nu are un trecut la fel de vast precum guano. Este dificil să ne imaginăm că un lucru atât de banal cum sunt excrementele de pasăre ar putea sta la baza unui număr atât de important de conflicte, inclusiv războaie.

Termenul de "guano" provine din limba amerindiană quechua, o limbă din Anzi şi se traduce prin: "excremente de păsări marine". Obiectele arheologice sugerează că popoarele andine foloseau guano încă din cele mai vechi timpuri pentru a-şi îmbunătăţi calitatea recoltelor. Acesta a fost descoperit pe câteva din insulele din Peru şi pe ţărmurile din largul coastelor statului Peru unde condiţiile climatice favorizează dezvoltarea sa. Humboldt, un curent rece care curge de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud, favorizează dezvoltarea unor populaţii mari de peşti, fapt care la rândul său, favorizează dezvoltarea coloniilor de păsări care se hrănesc cu aceştia. Întocmai aceste păsări, bine hrănite, sunt responsabile pentru producerea de cantităţi mari de îngrăşământ guano. Climatul în această parte a lumii este extrem de uscat, ajutând la conservarea excrementelor de pasăre. Putem înţelege astfel  de ce, atunci când primii exploratori europeni au vizitat insulele Chincha, o zonă cu o producţie mare de guano din largul coastelor statului Peru, au relatat că stratul de excremente era de aproximativ 50 de metri adâncime.Guano se poate întâlni, de asemenea, în alte ţări, cum ar fi Chile şi Namibia, de exemplu. Liliecii produc, de asemenea excremente care pot fi utilizate ca şi îngrăşământ. Cu toate acestea, cea mai mare reputaţie o are îngrăşământul guano care provine din Peru. Aceasta se datorează în mare parte cormoranului Guanay, ale cărui excremente sunt deosebit de bogate în azot.

Cum arată amintirile la nivel cerebral?

Oscar Wilde a numit memoria ”un jurnal pe care toţi îl purtăm cu noi”. În prezent o echipă de oameni de ştiinţă a reuşit să găsească modalitatea prin care se poate vedea unde şi cum este scris acest jurnal. Citiţi în continuare detalii despre ce au realizat aceştia.

Aceste markere fluorescente le permit cercetătorilor să vadă pentru prima oară pe viu sinapsele excitatorii şi inhibitorii şi, ceea ce este foarte important, felul în care acestea se schimbă pe măsură ce se formează noi amintiri.
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Aceste markere fluorescente le permit cercetătorilor să vadă pentru prima oară pe viu sinapsele excitatorii şi inhibitorii şi, ceea ce este foarte important, felul în care acestea se schimbă pe măsură ce se formează noi amintiri. 
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Aceste sonde se comportă ca nişte anticorpi, dar sunt legate mult mai strâns şi sunt optimizate să lucreze în interiorul celulei, ceea ce anticorpii nu pot face. Pentru crearea lor, echipa a folosit o tehnică cunoscută sub numele de ”afişaj mRNA”, care a fost elaborată de Richard Roberts şi de Jack Szostak, laureat al premiului Nobel.
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.

Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Aceste sonde se comportă ca nişte anticorpi, dar sunt legate mult mai strâns şi sunt optimizate să lucreze în interiorul celulei, ceea ce anticorpii nu pot face. Pentru crearea lor, echipa a folosit o tehnică cunoscută sub numele de ”afişaj mRNA”, care a fost elaborată de Richard Roberts şi de Jack Szostak, laureat al premiului Nobel. 
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde. 
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
După modelul Proiectului Genomului Uman, obiectivul acestei iniţiative de 100 de milioane de dolari SUA este de a întreprinde o cercetare rapidă care să schiţeze cu exactitate modul în care funcţionează creierul  şi care ne va permite să ”înţelegem mai bine cum gândim, cum învăţăm şi cum ne amintim”, după cum se  afirmă pe site-ul web al iniţiativei BRAIN.
După modelul Proiectului Genomului Uman, obiectivul acestei iniţiative de 100 de milioane de dolari SUA este de a întreprinde o cercetare rapidă care să schiţeze cu exactitate modul în care funcţionează creierul  şi care ne va permite să ”înţelegem mai bine cum gândim, cum învăţăm şi cum ne amintim”, după cum se  afirmă pe site-ul web al iniţiativei BRAIN.

 Echipa, condusă de Don Arnold şi Richard Roberts de la University of Southern California, a creat nişte sonde microscopice care luminează sinapsele dintr-un neuron viu în timp real, prin ataşarea de markeri fluorescenţi pe proteinele sinaptice – toate acestea fără a fi afectată capacitatea de funcţionare a neuronului. 

"Atunci când creăm o amintire sau când învăţăm ceva, în creier se produce o schimbare fizică. Se pare că ceea ce se schimbă este distribuţia conexiunilor sinaptice”, a spus Arnold, profesor asociat de biologie moleculară şi de calcul la Colegiul de Litere şi Arte al University of Southern California şi coautor corespondent al articolului despre această cercetare, care a apărut în numărul revistei ştiinţifice ”Neuron” din 19 iunie.

Noua cercetare ar putea oferi o perspectivă de mare importanţă pentru oamenii de ştiinţă care au răspuns la iniţiativa BRAIN a preşedintelui Obama, de cercetare a creierului prin neurotehnologii avansate şi inovatoare (BRAIN - Brain Research Through Advancing Innovative Neurotechnologies), iniţiativă care a fost anunţată în luna aprilie a acestui an. 

 Merele şi cancerul de sân

Există un consens larg răspândit în ceea ce priveşte asocierea consumului regulat de fructe şi legume cu reducerea riscului de a dezvolta cancer. Dovezile provin atât din studiile de cohortă, cât şi din studii caz-control. În cele ce urmează, detalii pe această temă...

În cadrul unui studiu de cohortă populaţia este urmărită, iar prezenţa factorilor de risc este atestată cu ajutorul documentelor, în general acestea fiind reprezentate de chestionare. Subiecţii care în cele din urmă dezvoltă o afecţiune sunt apoi comparaţi cu cei care au rămas sănătoşi. Într-un studiu de caz-control, pacienţii care au fost diagnosticaţi cu o boală sunt comparaţi cu un grup de control urmărindu-se vârsta şi de factorii socio-economici. Din nou, prin intermediul chestionarelor, se fac încercări de a combate factorii care ar putea fi responsabili pentru apariţia bolii în cauză.

În numeroase studii de cohortă şi de caz-control, dar nu în toate, s-a dovedit faptul că un consum regulat de fructe şi legume conferă protecţie împotriva apariţiei cancerului. Datele devin chiar mai semnificative atunci când un număr de studii sunt reunite într-o  "meta-analiză."  Într-adevăr, într-o analiză a 163 studii de cohortă şi caz-control, subiecţii care au consumat o cantitate crescută de legume au avut un risc cu 25% mai redus de a dezvolta cancer la sân decât cei care au consumat o cantitate redusă de  legume. Consumul ridicat de fructe a fost asociat cu o scădere de 6% a riscului. Ar fi, desigur, interesant de cercetat care sunt fructele şi  legumele care au cel mai mare efect anticancerigen. Este posibil ca un măr pe zi să ne ajute să stăm departe de medicul oncolog? Poate. Există indicii asupra faptului că merele ar putea reprezenta o barieră în calea apariţiei şi dezvoltării cancerului.
Într-un studiu caz-control de mare amploare realizat în Italia care a înrolat 6000 de pacienţi diagnosticaţi cu cancer şi un număr egal de subiecţi sănătoşi, persoanele care au consumat una sau mai multe mere pe zi au avut un risc redus de apariţie a oricărui tip de  cancer. Desigur, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii în acest caz, deoarece consumul de mere poate fi doar un indicator al unui stil de viaţă sănătos. Ceea ce este cu adevărat necesar este realizarea unui experiment în care participanţilor să li se administreze un produs chimic care are capacitatea de a induce cancer, iar apoi aceştia să consume diferite cantităţi de mere pentru a vedea dacă consumul de mere are într-adevăr un efect asupra dezvoltării tumorii. Evident, acest lucru nu se poate realiza la oameni, dar este posibil dacă se utilizează şobolani. Acest lucru de altfel a fost realizat.
Pentru a studia acest efect cercetătorii de la Universitatea Cornell au conceput un studiu care a cuprins cinci grupuri, fiecare a câte 30 de şobolani. Patru dintre grupuri au fost tratate cu dimethylbenzanthracen, un carcinogen puternic, iar al cincilea grup a servit drept grup de control. În cazul unuia dintre grupurile experimentale mărul nu a fost inclus în dietă, în timp ce celorlalte trei grupuri li s-a pompat în stomac echivalentul uman a unul, trei sau şase mere pe zi în fiecare zi timp de 24 săptămâni. Şobolanii care nu au fost expuşi la carcinogen nu au dezvoltat tumori. Pe de altă parte, celelalte trei grupuri au dezvoltat tumori, aşa cum era de aşteptat. Dar constatarea interesantă a fost că incidenţa tumorilor a fost proporţională cu cantitatea de mere consumate. În grupul care nu a fost tratat cu extract de mere, 71% dintre şobolani au dezvoltat tumori. Doar 60% din animalele aflate în grupul în care  s-a administrat "un măr" au prezentat tumori. În rândul grupului în care s-au administrat "trei mere" s-a înregistrat o incidenţă a tumorilor de 43%, iar în cadrul celui în care s-au administrat "şase mere" incidenţa a fost de doar 40%. Într-adevăr, în cazul şobolanilor merele au reuşit să menţină tumorile la distanţă.

PSIHICUL UMAN

Psihicul uman
Conceptul de sistem psihic uman.

Principalele aspecte ale activitatii psihice.

Aspectul  genetic.

Aspectul ontologic

Aspectul instrumental-pragmatic.

Nivelurile activitatii psihice.

Nivelul constient.

Nivelul subconstient.

Nivelul inconstient . 

SĂNĂTATE - CANCER DE PIELE

Cum apare cancerul de piele
Leziuni canceroase care nu trebuie ignorate
Keratoza actinica (keratoza solara)
Cheilita actinica (buza Farmer)
Formatiunile cornoase cutanate
Alunitele - cand sunt o problema?
Evaluati-va regulat pielea, pentru a depista si trata la timp cancerul de piele
Melanomul - cum il depistam
Carcinomul scuamos celular 
Boala Bowen 
Carcinomul celular bazal
Forme rare de cancer de piele
Cine este predispus la cancerul de piele si de ce
Cum reducem riscul de aparitei a cancerului de piele
Despre protejarea pielii, merita sa cititi 

IMMANUEL KANT - LOGICA GENERALĂ

Logica generală a lui Immannuel Kant este una dintre cele mai importante lucrări de orientare clasico-tradiţională din istoria filosofiei moderne. Ea a fost decenii de-a rândul şi mai este încă utilizată ca manual de logică şi, totodată, drept cea mai bună introducere în problematica filosofiei criticiste. Aceasta pentru faptul că însuşi Kant elaborează, cu această ocazie, un compendiu explicativ al întregii sale concepţii filosofice, oferind, într-o terminologie simplă şi clară, eşafodajul sau «arhitectonica» celor trei Critici.

Selecție de: Cristina CATEREV