ŞTIRI ÎN ŞTIINŢĂ. BIOLOGIE

Macrofagele stimulează regenerarea.

Ştiinţe Biologice

Macrofagele, un tip de celule imunitare care se deplasează de-a lungul ţesuturilor înghiţind bacterii şi celule moarte, joacă un rol esenţial în regenerarea membrelor la o salamandră numit axolotl, conform unui studiu publicat în 20 mai în The Proceedings of the National Academy of Sciences.

Activitatea unui anumit tip de celule imunitare ajută la regenerarea membrelor amputate în cazul salamandrelor.

"Au fost purtate numeroase discuţii cu privire la modul în care celulele sistemului imunitar ar putea afecta procesul de regenerare", a declarat pentru ABC Science Andras Simon de la Institutul Karolinska din Suedia. "Nimeni nu a abordat experimental acest lucru până în prezent, astfel încât, sub acest aspect, este foarte important. Este cunoscut faptul că macrofagele sunt importante la oameni pentru recuperarea muşchilor afectaţi în urma unor afecţiuni acute. Pentru a testa rolul lor în regenerarea membrelor la axolotl (unul din tipurile de amfibii care trăiesc în lacurile de munte din Mexic şi vestul SUA), cercetătorii Institutului de Medicină Regenerativă din Australia au extras macrofagele de la salamandrele care au suferit amputaţii şi au observat formarea unor cioturi şi cicatrici, mai degrabă decât formarea unor noi membre. Când cioturile au fost reamputate şi macrofagele reintroduse în organism, programul de regenerare a fost reluat, membrul pierdut crescând din nou. Cercetătorii au remarcat faptul că în primele 24 de ore după amputare, macrofagele au fost implicate în semnalizarea citokinelor, care au jucat în mod succesiv rolul de citokine inflamatorii şi anti-inflamatorii, sugerând un program mai complicat de reparare a ţesuturilor decât cel observat la om. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă speră că această descoperire va influenţa cercetările privind regenerarea omului. "Acest lucru într-adevăr ne indică unde anume ar trebui să căutăm pentru a descoperi ce anume este secretat la nivelul unei răni permiţând regenerarea", a declarat autorul principal James Godwin.

 Albinele pot detecta cîmpurile electrice ale florilor.

 Un bondar vizitează o floare, atras de culorile vii, de forma petalelor şi de perspectiva  aromei nectarului dulce. Dar este mai mult în polenizare decât priveliştea şi mirosul. De asemenea, în aer se  regăseşte energie electrică. Dominic Clarke şi Heather Whitney de la Universitatea din Bristol au  dovedit că că albinele pot detecta câmpul electric care înconjoară o floare.

Ele pot învăţa chiar să distingă între câmpurile produse de diferite forme florale sau să se folosească de acestea pentru a realiza dacă o floare a fost vizitată recent de către alte albine. Florile nu doar oferă un spectacol vizual şi strălucire mirositoare. Sunt, de asemenea, panouri electrice.

"Aceasta este o descoperire importantă", afirmă Daniel Robert, care a condus studiul. Nimeni nu a formulat ideea că albinele ar putea fi sensibile la câmpul electric al unei flori."

Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă  erau la curent cu aspectul electric al polenizării încă din anii 1960, deşi acesta este foarte rar dezbătut. În timp ce albinele zboară prin aer, ele se ciocnesc cu particule încărcate, pornind de la praf până la molecule mici. Frecarea acestor benzi microscopice desprinde electronii de la suprafaţa albinei, şi ei de obicei  finalizează prin a avea o sarcină pozitivă.

Florile, pe de altă parte, tind să aibă o sarcină negativă, cel puţin în zilele senine. Florile în sine sunt electric legate la pământ, dar aerul care le înconjoară poartă o tensiune de aproximativ 100 de volţi pentru fiecare metru aflat deasupra solului. Sarcina electrică pozitivă care se acumulează în jurul florii induce o sarcină negativă la nivelul petalelor sale.

Autogeneza celulară a determinat apariţia vieţii?

Originea vieţii pe Pământ reprezintă încă un subiect aprig dezbătut. Există multe teorii diferite privind modul în care viaţa a apărut, precum şi diverse experimente, în curs de desfăşurare, care încearcă să înţeleagă procesele implicate în această cauză.

 De exemplu, o abordare de tip inginerie inversă poate utiliza separarea celulelor până când se obţine cel mai simplu sistem posibil. Cu toate acestea, evoluţia a îngreunat înţelegerea noastră asupra originilor vieţii şi, în cele din urmă, ea a şters urmele către primele forme de viaţă, făcând imposibil de parcurs drumul înapoi către primele etape ale apariţiei vieţii. Acest lucru înseamnă că sistemele simple, obţinute în cazul unei abordări de tipul ingineriei inverse, sunt încă prea complicate pentru a putea considera că ele s-ar asemăna cu primele forme de viaţă.

Convecţia cauzată de procesul de încălzire va genera un model de hexagoane într-o peliculă subţire de ulei, arătând că ordinea poate fi provocată într-un sistem. Credit: Van Dyke 1982, un album despre mişcarea fluidelor.

Viaţa trebuie să fi început într-un mod simplu, ea nu putea fi creată de către un grup complex de molecule care lucrau deja împreună. Trebuie să fi existat o etapă, anterioară acestui proces, în care au fost obţinute aceste molecule. Terrence Deacon, de la University of California Berkeley, a prezentat, într-o discuţie recentă, cum s-ar fi putut desfăşura această etapă.

Viaţa are nevoie de ordine
O condiţie necesară care trebuie să fie îndeplinită înainte ca viaţa să poată apare, este aceea să se obţină ordinea. Cu toate acestea, această condiţie nu este atât de de simplu de obţinut după cum s-ar putea crede, pentru că legile fizicii stabilesc că lucrurile, în mod natural, vor intra într-o stare de dezordine. De exemplu, o carte pusă într-un mod neglijent pe marginea unui raft va cădea, în mod probabil, generând o astfel de dezordine, dar este foarte puţin probabil a se obţine, din nou, ordinea, prin ridicarea de la sine a cărţii în bibliotecă.
De asemenea, ordinea mai poate fi creată la un nivel local, chiar şi atunci când sistemul global tinde să se îndrepte către o stare de dezordine. Adăugarea de căldură într-un sistem poate creşte gradul de organizare al acestuia. De exemplu, un model regulat de hexagoane este obţinut atunci când o peliculă subţire de ulei este încălzită, în mod uniform, pentru a se crea celulele de convecţie Benard.
„Dacă încălziţi ceva şi acel ceva capătă o structură regulată, veţi constata că acesta va încerca să scape de căldură cât mai repede posibil", a explicat Deacon. „Deci, dacă nu menţineţi transferul de căldură în sistem, acesta se va închide în sine. De fapt, sistemele caracterizate printr-o autoorganizare distrug condiţiile ce sunt provocate din exterior, cât mai repede posibil".
Viaţa poate apare doar prin generarea de ordine, dar aceasta apare în aşa fel încât această ordine din sistem nu se degradează în timp, iar sistemul nu se distruge, în cele din urmă, de la sine.

 Oamenii de ştiinţa „cresc” dinţi din urină umană

De ce? Pentru că pot! Un studiu nou arată că celulele stem extrase din urină pot fi transformate în structuri dentare rudimentare. Încă un amănunt: oamenii de ştiinţă au crescut aceste structuri în interiorul rinichilor de şoarece. Duanqing Pei, cercetător al Academiei de ştiinţe Chineze din Guangzhou, a combinat celulele stem cu ţesut conjunctiv de şoarece.

 Apoi a lăsat această “invenţie” să crească timp de două zile după care a implantat-o sub învelişul exterior al unui rinichi de şoarece. Aici celulele au fost ”convinse” să de transforme în ţesut epitelial dentar şi în smalţ.

Dinţii care s-au format erau mai moi decât dinţii normali (probabil din cauză că nu au fost folosiţi pe măsură ce creşteau) şi nu aveau tocmai forma ideală. Cercetătorii nu au ştiut cum să-i ”determine” să crească în aşa fel încât să obţină dimensiunea şi formatul tipic unui dinte (de pildă molar sau incisiv).
Ei speră totuşi să găsească soluţii la aceste probleme şi să vadă tehnica lor folosită în studii clinice. 
”Dinţii sunt vitali nu numai pentru un zâmbet frumos, ci şi pentru sănătate”, spun autorii studiului. ”Toată lumea pierde dinţi în mod regulat din cauza accidentelor sau bolilor. O soluţie ideală a acestei probleme este regenerarea dinţilor folosind celulele proprii ale pacienţilor”. 
Cât despre folosirea urinei umane drept sursă pentru obţinerea de celule, Pei spune că a fost aleasă ”deoarece este sursa cea mai convenabilă”.
Dar Chris Mason, un biolog de la University College London specializat pe celule stem, susţinea la BBC că urina nu este o alegere prea bună: ”Este probabil una dintre cele mai proaste surse căci aici există foarte puţine celule, iar probabilitatea transformării lor în celule stem este foarte mică. Pur si simplu nu aş vrea să fac aşa ceva”.

El mai spunea şi că riscul contaminării, de exemplu datorită bacteriilor, este mult mai mare decât dacă se folosesc alte surse de celule.

Profesorul Mason adăuga: ”Dificultatea cea mai mare este legată de faptul că pulpa dentară are nervi şi vase de sânge care trebuie să se integreze ca să formeze structura finală a unui dinte”.

 Îngrăşămintele guano, din nou la modă

Zilele trecute, la centrul de grădinărit, am remarcat o cutie de îngrăşământ pe care scria că aceasta conţine un îngrăşământ "natural", guano. De fapt, înainte de apariţia fertilizatorilor sintetici, cum ar fi azotatul de amoniu, toate îngrăşămintele erau "naturale".

 Dar nici unul dintre ele nu are un trecut la fel de vast precum guano. Este dificil să ne imaginăm că un lucru atât de banal cum sunt excrementele de pasăre ar putea sta la baza unui număr atât de important de conflicte, inclusiv războaie.

Termenul de "guano" provine din limba amerindiană quechua, o limbă din Anzi şi se traduce prin: "excremente de păsări marine". Obiectele arheologice sugerează că popoarele andine foloseau guano încă din cele mai vechi timpuri pentru a-şi îmbunătăţi calitatea recoltelor. Acesta a fost descoperit pe câteva din insulele din Peru şi pe ţărmurile din largul coastelor statului Peru unde condiţiile climatice favorizează dezvoltarea sa. Humboldt, un curent rece care curge de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud, favorizează dezvoltarea unor populaţii mari de peşti, fapt care la rândul său, favorizează dezvoltarea coloniilor de păsări care se hrănesc cu aceştia. Întocmai aceste păsări, bine hrănite, sunt responsabile pentru producerea de cantităţi mari de îngrăşământ guano. Climatul în această parte a lumii este extrem de uscat, ajutând la conservarea excrementelor de pasăre. Putem înţelege astfel  de ce, atunci când primii exploratori europeni au vizitat insulele Chincha, o zonă cu o producţie mare de guano din largul coastelor statului Peru, au relatat că stratul de excremente era de aproximativ 50 de metri adâncime.Guano se poate întâlni, de asemenea, în alte ţări, cum ar fi Chile şi Namibia, de exemplu. Liliecii produc, de asemenea excremente care pot fi utilizate ca şi îngrăşământ. Cu toate acestea, cea mai mare reputaţie o are îngrăşământul guano care provine din Peru. Aceasta se datorează în mare parte cormoranului Guanay, ale cărui excremente sunt deosebit de bogate în azot.

Cum arată amintirile la nivel cerebral?

Oscar Wilde a numit memoria ”un jurnal pe care toţi îl purtăm cu noi”. În prezent o echipă de oameni de ştiinţă a reuşit să găsească modalitatea prin care se poate vedea unde şi cum este scris acest jurnal. Citiţi în continuare detalii despre ce au realizat aceştia.

Aceste markere fluorescente le permit cercetătorilor să vadă pentru prima oară pe viu sinapsele excitatorii şi inhibitorii şi, ceea ce este foarte important, felul în care acestea se schimbă pe măsură ce se formează noi amintiri.
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Aceste markere fluorescente le permit cercetătorilor să vadă pentru prima oară pe viu sinapsele excitatorii şi inhibitorii şi, ceea ce este foarte important, felul în care acestea se schimbă pe măsură ce se formează noi amintiri. 
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Sinapsele apar ca puncte luminoase de-a lungul dendritelor (ramurile unui neuron care transmit semnale electrochimice). Pe măsură ce creierul procesează noua informaţie, aceste puncte luminoase se schimbă, indicând vizual felul în care structurile sinaptice din creier au fost modificate de către noile date.
Aceste sonde se comportă ca nişte anticorpi, dar sunt legate mult mai strâns şi sunt optimizate să lucreze în interiorul celulei, ceea ce anticorpii nu pot face. Pentru crearea lor, echipa a folosit o tehnică cunoscută sub numele de ”afişaj mRNA”, care a fost elaborată de Richard Roberts şi de Jack Szostak, laureat al premiului Nobel.
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.

Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Aceste sonde se comportă ca nişte anticorpi, dar sunt legate mult mai strâns şi sunt optimizate să lucreze în interiorul celulei, ceea ce anticorpii nu pot face. Pentru crearea lor, echipa a folosit o tehnică cunoscută sub numele de ”afişaj mRNA”, care a fost elaborată de Richard Roberts şi de Jack Szostak, laureat al premiului Nobel. 
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Folosind "afişajul  mRNA” putem cerceta simultan mai mult de un miliard de potenţiale proteine diferite pentru a găsi o proteină care leagă cel mai bine ţinta”, a spus Roberts, coautor corespondent al articolului şi profesor de chimie şi inginerie chimică, care deţine funcţii atât de la Dornsife, cât şi de la Şcoala de Inginerie Viterbi din cadrul University of Southern California.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Sondele lui Arnold şi Roberts (numite "FingRs") sunt ataşate la PVF (proteina verde fluorescentă), o proteină izolată din meduze care prezintă o fluorescenţă verde strălucitoare atunci când este expusă la lumină albastră. Deoarece FingRs sunt proteine, genele care le codifică pot fi introduse în creierele animalelor vii, determinând celulele să fabrice ele însele aceste sonde. 
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Proiectarea sondelor FingRs include, de asemenea, şi un sistem regulator care stopează cantitatea generată de sonde FingR-PVF după ce proteina ţintă este etichetată în procent de 100%, eliminând astfel în mod eficient fluorescenţa de fundal şi obţinând o imagine mai precisă şi mai clară.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
Aceste sonde pot fi introduse în creierele şoarecilor şi apoi vizualizate prin ferestrele craniene folosind microscopia cu doi fotoni.
După modelul Proiectului Genomului Uman, obiectivul acestei iniţiative de 100 de milioane de dolari SUA este de a întreprinde o cercetare rapidă care să schiţeze cu exactitate modul în care funcţionează creierul  şi care ne va permite să ”înţelegem mai bine cum gândim, cum învăţăm şi cum ne amintim”, după cum se  afirmă pe site-ul web al iniţiativei BRAIN.
După modelul Proiectului Genomului Uman, obiectivul acestei iniţiative de 100 de milioane de dolari SUA este de a întreprinde o cercetare rapidă care să schiţeze cu exactitate modul în care funcţionează creierul  şi care ne va permite să ”înţelegem mai bine cum gândim, cum învăţăm şi cum ne amintim”, după cum se  afirmă pe site-ul web al iniţiativei BRAIN.

 Echipa, condusă de Don Arnold şi Richard Roberts de la University of Southern California, a creat nişte sonde microscopice care luminează sinapsele dintr-un neuron viu în timp real, prin ataşarea de markeri fluorescenţi pe proteinele sinaptice – toate acestea fără a fi afectată capacitatea de funcţionare a neuronului. 

"Atunci când creăm o amintire sau când învăţăm ceva, în creier se produce o schimbare fizică. Se pare că ceea ce se schimbă este distribuţia conexiunilor sinaptice”, a spus Arnold, profesor asociat de biologie moleculară şi de calcul la Colegiul de Litere şi Arte al University of Southern California şi coautor corespondent al articolului despre această cercetare, care a apărut în numărul revistei ştiinţifice ”Neuron” din 19 iunie.

Noua cercetare ar putea oferi o perspectivă de mare importanţă pentru oamenii de ştiinţă care au răspuns la iniţiativa BRAIN a preşedintelui Obama, de cercetare a creierului prin neurotehnologii avansate şi inovatoare (BRAIN - Brain Research Through Advancing Innovative Neurotechnologies), iniţiativă care a fost anunţată în luna aprilie a acestui an. 

 Merele şi cancerul de sân

Există un consens larg răspândit în ceea ce priveşte asocierea consumului regulat de fructe şi legume cu reducerea riscului de a dezvolta cancer. Dovezile provin atât din studiile de cohortă, cât şi din studii caz-control. În cele ce urmează, detalii pe această temă...

În cadrul unui studiu de cohortă populaţia este urmărită, iar prezenţa factorilor de risc este atestată cu ajutorul documentelor, în general acestea fiind reprezentate de chestionare. Subiecţii care în cele din urmă dezvoltă o afecţiune sunt apoi comparaţi cu cei care au rămas sănătoşi. Într-un studiu de caz-control, pacienţii care au fost diagnosticaţi cu o boală sunt comparaţi cu un grup de control urmărindu-se vârsta şi de factorii socio-economici. Din nou, prin intermediul chestionarelor, se fac încercări de a combate factorii care ar putea fi responsabili pentru apariţia bolii în cauză.

În numeroase studii de cohortă şi de caz-control, dar nu în toate, s-a dovedit faptul că un consum regulat de fructe şi legume conferă protecţie împotriva apariţiei cancerului. Datele devin chiar mai semnificative atunci când un număr de studii sunt reunite într-o  "meta-analiză."  Într-adevăr, într-o analiză a 163 studii de cohortă şi caz-control, subiecţii care au consumat o cantitate crescută de legume au avut un risc cu 25% mai redus de a dezvolta cancer la sân decât cei care au consumat o cantitate redusă de  legume. Consumul ridicat de fructe a fost asociat cu o scădere de 6% a riscului. Ar fi, desigur, interesant de cercetat care sunt fructele şi  legumele care au cel mai mare efect anticancerigen. Este posibil ca un măr pe zi să ne ajute să stăm departe de medicul oncolog? Poate. Există indicii asupra faptului că merele ar putea reprezenta o barieră în calea apariţiei şi dezvoltării cancerului.
Într-un studiu caz-control de mare amploare realizat în Italia care a înrolat 6000 de pacienţi diagnosticaţi cu cancer şi un număr egal de subiecţi sănătoşi, persoanele care au consumat una sau mai multe mere pe zi au avut un risc redus de apariţie a oricărui tip de  cancer. Desigur, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii în acest caz, deoarece consumul de mere poate fi doar un indicator al unui stil de viaţă sănătos. Ceea ce este cu adevărat necesar este realizarea unui experiment în care participanţilor să li se administreze un produs chimic care are capacitatea de a induce cancer, iar apoi aceştia să consume diferite cantităţi de mere pentru a vedea dacă consumul de mere are într-adevăr un efect asupra dezvoltării tumorii. Evident, acest lucru nu se poate realiza la oameni, dar este posibil dacă se utilizează şobolani. Acest lucru de altfel a fost realizat.
Pentru a studia acest efect cercetătorii de la Universitatea Cornell au conceput un studiu care a cuprins cinci grupuri, fiecare a câte 30 de şobolani. Patru dintre grupuri au fost tratate cu dimethylbenzanthracen, un carcinogen puternic, iar al cincilea grup a servit drept grup de control. În cazul unuia dintre grupurile experimentale mărul nu a fost inclus în dietă, în timp ce celorlalte trei grupuri li s-a pompat în stomac echivalentul uman a unul, trei sau şase mere pe zi în fiecare zi timp de 24 săptămâni. Şobolanii care nu au fost expuşi la carcinogen nu au dezvoltat tumori. Pe de altă parte, celelalte trei grupuri au dezvoltat tumori, aşa cum era de aşteptat. Dar constatarea interesantă a fost că incidenţa tumorilor a fost proporţională cu cantitatea de mere consumate. În grupul care nu a fost tratat cu extract de mere, 71% dintre şobolani au dezvoltat tumori. Doar 60% din animalele aflate în grupul în care  s-a administrat "un măr" au prezentat tumori. În rândul grupului în care s-au administrat "trei mere" s-a înregistrat o incidenţă a tumorilor de 43%, iar în cadrul celui în care s-au administrat "şase mere" incidenţa a fost de doar 40%. Într-adevăr, în cazul şobolanilor merele au reuşit să menţină tumorile la distanţă.