Teatrul există (ca gen de artă autonom) de douăzeci şi cinci de veacuri. În secolul al V-lea î. Hr., grecii l-au ridicat pe o înaltă treaptă de demnitate, făcându-l să vorbească despre om, despre problemele şi năzuinţele lui. Dar înaintea grecilor? Cum s-a ajuns la construirea acestui gen special de artă? Cu alte cuvinte - care este "preistoria" teatrului?
Şi, în primul rând, ce se înţelege prin teatru? În definirea lui, etimologia cuvântului este prea puţin operată. Fiindcă grecii indică prin termenul "theatron" fie băncile spectatorilor, fie mulţimea acestui public, fie construcţia destinată spectacolelor; în timp ce, mai tîrziu, cuvântul "teatru" a ajuns să denumească întraga producţie dramatică a unui autor sau chiar să se substituie noţiunii - cu o sferă mai restrânsă - "dramaturgie". Cuvântul, deci, în sine creează confuzie.
Teatrul - ca o formă specifică de cunoaştere şi reprezentare artistică a vieţii - este o artă complexă, compoziţie fenomenului teatral fiindu-i indispensabile patru elemente fundamentale, şi anume: textul, actorul, scena, şi publicul.
Grecii au dat teatrului contururi mature, plasându-l în centru de interes al vieţii omeneşti; însă forma lui rudimentară, elementele constitutive, izolate sau asociate, apar mult înainte, încă în faza dezvoltată a comunei primitive.
Ceea ce s-a îmtâmplat cu multe secole înaintea grecilor se mai petrce şi azi la populaţiile înapoiate de pe diferite puncte ale globului. În acest stadiu primitiv, omul dă explicaţii naive fenomenelor naturii şi vieţii, crede în animism, în magie, în zeităţi, în supravieţuirea spiretelor. Omul primitiv crede că rodul pământului sau belşugul vânătoriei sunt hotărâte de către anumite puteri supranaturale. Şi atunci, pentru a obţine bunăvoinţa şi ajutorul acestor puteri, el îndeplineşte - date fixe ale anului - anumite rituri şi ceremonialuri, fără de care pământul n-ar mai rodi. Şi astăzi, încă, boşimanii din Africa, băştinaşii australieni sau locuitorii din Ţara Focului îşi au sărbătorile lor religioase, în decursul cărora un grup de dansatori, special costumaţi purtînd măşti ce ănfăţişează zeităţile rodniciei, execută nişte dansuri mimice, pentru ca, astfel, să cadă ploaia şi ogoarele să rodească.
Există, apoi, un fel de spectacole (la triburile din Congo, Noua Guinee, Australia, America de Sud ect), care, de astă dată, n-au un carecter solemn, ci pur distractiv şi bazat pe improvizaţie.
În toate acete manifestaţii apar, prefigurate, elemente ale teatrului de mai târziu şi înainte de toate textul, bine stabilit, declamat sau cântat, întotdeaunacompaniat de instrumente muzicale; un text care formează "proprietate literară " a uni trib - "drept de autor" pe care proprietarul îl poate ceda altui trib contra unui "onariu".
Mai târziu, pe o treaptă superioară de civilizaţie - aceea a orânduirii sclavagiste - preoţimea se constituie într-o castă separată de popor. Preoţii organizează - în interesul lor şi al statului - întraga viaţă religioasă. Vechile ritualuri, primitive, înaintea fertilităţii, sunt acum înlocuite oficial prin spectacole religioase fastuoase, ce se desfăşoară în curtea templului sau a palatului regal.
Un pas sensibil spre forma particulară a "teatrului" îl face, în schimb misterul egiptean al lui Osiris, care se reprezinta în templul din Abydos, în mileniul al II-lea î.Hr., deşi urmele legendei sunt mult mai vechi.
Se poate conchide, aşadar că egiptenii încheie perioada "preistoriei" teatrului. De la "misterul lui Osiris" până la tragedia lui Eschil nu mai este decât un pas pe care teatrul îl va putea face abia peste un mileniu.
Istoria teatrului universal / Ovidiu Drimba. -Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti: Vestla, 2007, p. 5-8.
Selectat de: Cristina CATEREV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu